Zeitgeist: conspiraţii, poveşti şi manipulare
Dacă nu aţi văzut documentarele Zeitgeist, probabil aţi locuit într-o peşteră în ultimii ani. Au circulat foarte mult pe grupurile de discuţii online, având o mare popularitate mai ales în comunităţile de geeks (programatori, ingineri), atei, ecologişti şi adepţi ai teoriilor conspiraţioniste. Până în prezent, au apărut trei documentare din serie: Zeitgeist (2007), Zeitgeist: Addendum (2008) şi Zeitgeist: Moving Forward (2011).
Cuvântul „Zeitgeist” vine din limba germană şi înseamnă (aproximativ) „spiritul timpurilor”. Subiectul seriei de documentare este demascarea unui vast complot, existent încă din antichitate, prin care bogaţii îi subjugă pe săraci folosind religia, politica şi instrumentele financiare. Acest lucru poate părea oarecum plauzibil, însă Zeitgeist merge mult departe, făcând tot soiul de asocieri forţate între evenimente istorice, legând între ele mai multe teorii ale conspiraţiei şi venind în final cu o pseudo-soluţie utopică.
Creatorul documentarului este Peter Joseph, un regizor/producător/realizator independent american. Se cunosc foarte puţine detalii despre el – sigur, motivul invocat fiind teama de represalii, doar avem de a face cu un mare revoluţionar care e într-o continuă luptă cu sistemul.
Un idealist care a absolvit Facultatea de Arte din New York, Peter Joseph are o viziune radicală asupra felului în care ar trebui să se schimbe lumea contemporană (producţia sa se poate încadra în categoria „utopii post-moderne”). O parte din critica societăţii actuale este corectă, la fel ca şi dorinţa sa ca omenirea să depăşească etapa barbară dominată de superstiţii, consumerism şi obedienţă în faţa puterii. Din păcate, filmul este plin de erori, afirmaţii fără acoperire şi invenţii, astfel că părţile bune sunt eclipsate de acestea.
Critica religiei (şi în special a creştinismului), cu care începe primul documentar din serie, este foarte atrăgătoare pentru un ateu cum sunt şi eu. Din nefericire, o parte din ceea ce susţine despre legăturile dintre creştinism şi cultele păgâne este pur şi simplu greşită, fiind introdusă doar pentru a putea justifica ideea apariţiei acestei religii sub forma unei conspiraţii destinată conducerii maselor. Sigur că de-a lungul istoriei creştinismul a fost folosit în acest scop, însă originile sale sunt mult mai umile.
Datele eronate sunt foarte asemănătoare cu ceea ce apare în cartea The Christ Conspiracy: The Greatest Story Ever Sold, din care realizatorul probabil s-a inspirat. Ea a fost puternic contestată în lumea academică, având doar valoare de tabloid. Marea problemă cu această secţiune din Zeitgeist este că poate face mai mult rău decât bine ateilor, din cauza afirmaţiilor nefondate ale realizatorului, care lasă impresia că religia este contestată într-un mod mincinos. Cei care au devenit atei datorită acestui documentar stau pe o bază foarte şubredă.
Filmul continuă cu ideea complotului de la 9/11, despre care am scris şi eu mai demult. Zeitgeist afirmă că liderii americanii au pus la cale atentatele, pentru a justifica intervenţia în Orientul Mijlociu şi politica militară agresivă. Această teorie conspiraţionistă a fost demontată în nenumărate locuri, puţini mai sunt cei care cred în ea. Culmea că adevărul ar fi fost la fel de bun pentru a motiva schimbările cerute în documentar, ştiindu-se sprijinul oferit de conducerea SUA pentru islamiştii radicali din Afganistan în timpul Războiului Rece, precum şi legăturile unor înalţi oficiali americani cu firmele producătoare de armament, petrol şi infrastructură, care aveau interese în zona Golfului Persic. Însă adevărul e mai puţin spectaculos, mai greu de vândut…
Într-un interviu publicat mai târziu în New York Times, chiar şi Peter Joseph spunea că nu mai crede în această teorie; asta nu l-a determinat însă să modifice documentarul, deşi au mai fost lansate versiuni revizuite. Asta arată clar că scopul documentarelor este promovarea unei anumite ideologii, nu expunerea adevărului, fiind de fapt filme de propagandă, în care se pleacă de la concluzii şi se caută (sau se inventează) fapte care să le susţină.
Următorul documentar Zeitgeist ne afundă şi mai adânc în zona comploturilor globale, venind cu tot felul de afirmaţii extraordinare despre felul în care marii bancheri (şi bogaţii, în general) controlează lumea. Apar mai multe teorii conspiraţioniste amestecate: Noua Ordine Mondială, Guvernul Global, Amero (moneda unică din America de Nord), familia Rothschild, masonerie şi iluminati etc.
Mi-ar lua prea mult timp să le demontez pe fiecare în parte, probabil o voi face în articole separate. E uşor însă să-ţi dai seama că pretenţiile filmului sunt aberante, pentru că teoriile nu sunt coerente, există contradicţii între ele. În plus, este folosită tehnica din „capodopera” The Secret, anume luarea unor citate (unele reale, altele inventate) de la tot soiul de personaje istorice, de la Thomas Jefferson până la Carl Sagan, care cică ar fi ştiut de aceste conspiraţii. Dacă va pasionează subiectul, găsiţi o critică exhaustivă pe site-ul Skeptic Project (I, II, III)
Ultimul documentar din serie vine şi cu o soluţie: Venus Project, un proiect neo-marxist despre care am scris deja. Este interesant că nici măcar adepţii Venus Project nu mai susţin că tot ce conţin documentarele este adevărat (deşi 99% dintre ei au aflat despre proiect tocmai de acolo), pretinzând însă că VP este o idee mult mai veche, care a fost doar folosită de creatorul documentarelor pentru propriile sale interese.
Mişcarea Zeitgeist şi adepţii Venus Project au format un adevărat cult modern, o sectă care propovăduieşte „adevărurile” sale pe toate canalele posibile. Mie unuia mi se pare trist că nişte oameni care se pretind raţionali nu reuşesc să vadă superficialitatea şi inconsistenţa ideilor pe care le susţin cu atâta ardoare. Rămâne ca fiecare dintre voi să hotărâţi dacă aceste teorii pot fi luate în serios.
Publicat la 1 Jun 2013 | Citit de 129 ori. || 9 comentarii »
Categorii: Coltul scepticului, Teoria conspiratiei
Etichete: documentarul Zeitgeist, peter joseph, venus project, Zeitgeist Addendum, Zeitgeist Moving Forward
Viitorul călătoriilor în spaţiul cosmic
După ce am văzut cum a fost explorat spaţiul în trecut, suntem cu toţii nerăbdători să luăm parte (cel puţin ca spectatori) la noi descoperiri importante în domeniu. Mulţi dintre noi speră chiar să aibă şansa de a ajunge în spaţiu, în timpul vieţii noastre.
Se poate observa însă o schimbare importantă de trend. Dacă până de curând călătoriile spaţiale erau întreprinse exclusiv de către state (guverne naţionale), apar tot mai multe companii private care doresc să se implice în acest domeniu. Cei care se plângeau că fondurile destinate explorării spaţiului sunt tot mai mici vor fi răzbunaţi: firmele private vor concura şi vor scădea foarte mult costurile, ceea ce va duce la o accelerare a inovaţiei şi va da posibilitatea mult mai multor pământeni să facă ceea ce părea imposibil până recent: să ajungă pe orbită.
Să începem însă cu agenţiile spaţiale clasice, să vedem ce planuri au. Cea mai importantă dintre ele este cea americană – NASA. Aceasta a renunţat de câţiva ani la navetele spaţiale şi în prezent depinde de ruşi pentru transportul astronauţilor şi a proviziilor spre Staţia Spaţială Internaţională (ISS). A început însă să folosească şi serviciile unor companii private în acest scop, cu rezultate foarte bune.
Bugetul NASA este modest, departe de perioada de glorie din anii ’50 – ’70 ai secolului trecut, astfel că nu există planuri pentru misiuni umane foarte ambiţioase pe termen scurt sau mediu. Trimiterea unui om pe Marte sau pe un asteroid se va face după 2030 şi nu există încă un plan concret în privinţa aceasta.
În prezent se lucrează la dezvoltarea Space Launch System, o nouă formulă de a trimite încărcături mari în spaţiu, chiar la distanţe considerabile. Programul este însă foarte costisitor şi nu va reduce seminificativ preţul pe kilogram de material trimis în afara Pământului.
Agenţia se concentrează în prezent pe continuarea exploatării staţiei spaţiale până în 2020, explorarea robotizată a planetei Marte (roverul Curiosity), studierea Pământului şi a Lunii prin sateliţi, operarea unor telescoape spaţiale (Kepler) şi terestre. Sonda Dawn va ajunge lângă asteroidul Vesta şi planeta pitică Ceres, EPOXI s-a întâlnit cu cometa Hartley 2 şi se va apropia de asteroidul (163249) 2002 GT, Juno va studia Jupiter şi sateliţii săi, New Horizons are ca obiectiv Pluto, planetă pitică ce nu a fost încă văzută decât de la distanţă.
Există planuri pentru capturarea unui asteroid de mici dimensiuni şi aducerea lui pe orbită, în jurul Terrei, unde ar putea fi studiat în detaliu. În 2020 va fi trimis un nou rover pe Marte, pentru a studia dacă a existat vreodată viaţă pe această planetă.
Agenţia Spaţială Europeană (ESA), la care şi România este stat membru, dezvoltă misiuni automate, fără echipaj uman şi s-a specializat în lansarea sateliţilor comerciali la preţuri mici, folosind racheta Ariane 5 de la baza din Guiana Franceză.
Viitoare misiuni interesante sunt: BepiColombo, în parteneriat cu Japonia, care va studia planeta Mercur; Solar Orbiter va analiza structura Soarelui şi nivelul radiaţiilor emise de acesta; Gaia are ca obiectiv realizarea unei hărţi 3D a galaxiei noastre; James Webb Space Telescope va fi urmaşul lui Hubble, un telescop spaţial care va aduce informaţii foarte interesante despre spaţiul îndepărtat; sonda JUICE va explora Jupiter, Ganymede, Callisto şi Europa.
Agenţia spaţială rusă (Roscosmos) este departe de realizările vechii Uniuni Sovietice. Lipsa finanţării în perioada de tranziţie după căderea comunismului a dus la anularea multor programe şi misiuni. În prezent încearcă să recupereze timpul pierdut, beneficiind şi de o finanţare în creştere oferită de statul federal.
Vechiul cosmodrom Baikonur, din Kazahstan, pentru care Federaţia Rusă plăteşte chirie, va fi înlocuit în 2018 de unul nou, Vostochny, pe propriul său teritoriu. Ruşii lucrează în prezent la noua familie de rachete Angara, au în plan lansarea unor noi sonde spre Lună (Luna Glob), Venus (Venera D), Marte (ExoMars, în colaborare cu agenţia europeană), precum şi numeroase misiuni ştiinţifice.
Agenţia spaţiala japoneză (JAXA) ia parte la mai multe proiecte internaţionale şi are misiuni ştiinţifice proprii. Planurile pe termen lung includ vizitarea Lunii cu un echipaj uman şi a unui asteroid apropiat cu un rover, dar sunt incerte, din cauza restricţiilor bugetare.
Agenţia spaţială indiană (ISRO) a reuşit lansarea mai multor sateliţi pe orbită şi ia parte la câteva misiuni internaţionale. Primele lansări cu echipaj uman vor avea loc cel mai devreme peste un deceniu. Pentru următorii ani se are în vedere lansarea mai multor sonde care vor orbita Luna, Marte şi Venus.
Agenţia spaţială chineză (CNSA) are un buget în creştere şi a reuşit o serie de realizări remarcabile, China devenind a treia ţară după SUA şi URSS care a trimis prin forţe proprii un om în spaţiu. Planurile de viitor includ o staţie spaţială proprie construită în 2020 şi un echipaj uman pe Lună în 2025. Pe termen lung se are în vedere construirea unei baze pe Lună şi explorarea umană a planetei Marte.
Prima formă de implicarea a investitorilor particulari în programul spaţial a fost turismul. Începând cu 2001, câteva persoane au stat timp de mai multe zile pe staţia spaţială, plătind sume exorbitante – între 20 şi 40 milioane dolari. Companiile private livrează de mulţi ani componente către agenţiile spaţiale, dar abia în ultimul deceniu a început să ia amploare ideea unui program spaţial privat.
Cea mai profitabilă latură comercială a fost până în prezent lansarea şi operarea sateliţilor de comunicaţii. Transportarea oamenilor pe orbită şi aducerea lor în siguranţă la sol este însă mult mai dificilă. Una din primele companii care vor să ofere acest serviciu este Virgin Galactic, înfiinţată de miliardul Richard Branson, care a reuşit să realizeze până în prezent tot ce şi-a propus. Planul lor este de a duce turiştii în călătorii sub-orbitale şi apoi orbitale, la costuri relativ reduse – aprox. 200.000 dolari.
Compania colaborează cu Scaled Composites, firmă care a câştigat concursul Ansari X Prize, cu naveta SpaceShipOne, care a realizat primul zbor spaţial privat. Împreuna au creat The Spaceship Company, care va produce o întreagă flotă de aparate destinate zborului cosmic.
SpaceX a fost înfiinţată de inovatorul Elon Musk, creator al PayPal şi Tesla Motors. Compania se numără printre firmele care au câştigat contractul cu NASA pentru transportul de astronauţi şi materiale spre ISS. Proiectul lor cel mai important este realizarea unei rachete refolosibile, cu aterizare verticală, la care toate treptele să revină pe Pământ după epuizarea combustibilului. Primele experimente sunt foarte promiţătoare. Dacă va avea succes, rezultatul va fi o scădere dramatică a costului de transport în spaţiu, care are putea genera o creştere exponenţială a numărului de persoane ce vor putea călători în afara Terrei. Pe termen lung, firma îşi propune o misiune pe Marte, fiind posibilă chiar crearea unei baze permanente pe Planeta Roşie.
Compania Bigelow Aerospace plănuieşte contruirea unei staţii spaţiale private după anul 2020. Golden Spike Company doreşte să transporte turişti pe suprafaţa Lunii. Mai multe companii s-au înscris la concursul Google Lunar X Prize, pentru a trimite sonde pe suprafaţa satelitului nostru natural. Shackleton Energy Company intenţionează să exploateze gheaţa de pe Lună şi să contruiască o serie de rezervoare orbitale care vor alimenta viitoarele lansări în spaţiu.
XCOR Aerospace, Space Adventures, RocketShip Tours, Starchaser Industries, Excalibur Almaz, EADS Astrium şi SpaceDev plănuiesc să ofere în următorii ani călătorii pe orbită sau chiar spre Lună pentru turişti. Există de asemenea planuri pentru exploatarea minereurilor de pe asteorizi, în special metale rare care se găsesc în cantităţi foarte mici pe Pământ, de către firme ca Planetary Resources.
Un proiect interesant este Mars One, o iniţiativă privată de colonizare a planetei Marte. Acesta propune ca viitorii astronauţi să facă un singur drum spre această planetă, urmând a rămâne acolo permanent, ca viitori colonişti. Transportul lor şi construirea bazei vor fi finanţate din fonduri strânse printr-un reality show desfăşurat timp de mai mulţi ani, în care fiecare etapă va fi televizată şi urmărită de milioane de pământeni. Câteva zeci de mii de oameni s-au înscris deja în lista pentru preselecţie.
Nimeni nu poate şti cu siguranţă câte din aceste proiecte se vor realiza şi în cât timp. Ca orice domeniu de frontieră, explorarea spaţiului este foarte imprevizibilă. Oamenii însă cu siguranţă nu vor renunţa la vechiul lor vis de a ajunge la stele. Putem doar să sperăm că vom trăi suficient pentru a vedea cât mai multe astfel de planuri transformate în realitate!
Publicat la 19 May 2013 | Citit de 43 ori. || 3 comentarii »
Categorii: Tehnologie si noutati
Etichete: agentii spatiale, calatorie in spatiu, explorare spatiala, nave cosmice, navete cosmice, rachete cosmice
O scurtă istorie a explorării spaţiale
Ideea de a zbura a existat încă din antichitate, însă în acea perioadă nu exista încă o diferenţiere clară între atmosferă şi spaţiul cosmic. Abia în perioada Renaşterii s-au făcut primele observaţii astronomice folosind telescoape şi s-a conturat o imagine mai clară asupra a ceea ce este de fapt Pământul.
La începutul secolului XX a debutat aviaţia, astfel că zborurile cosmice au început să fie privite ca o posibilitate reală şi nu doar o fantezie. De asemenea, s-a renunţat la ipoteza conform căreia planeta noastră ar fi suspendată într-o substanţă numită eter, acceptându-se existenţa vidului.
Mai mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că ieşirea din atmosferă ar fi posibilă doar cu ajutorul rachetelor. Acestea au fost folosite de mai multe secole, în scopuri militare şi de distracţie (artificii). Controlarea lor cu precizie este însă foarte dificilă. Pionierii din acest domeniu, la începutul secolului trecut, au fost: Konstantin Tsiolkovski (Rusia), Robert Goddard (Statele Unite) şi Hermann Oberth (Germania) – sas ardelean de origine, născut la Sibiu.
Naziştii au folosit în al doilea război mondial celebrele rachete V2 pentru a ataca Marea Britanie. Deşi performanţele lor erau notabile, s-au dovedit a fi imprecise, neputând influenţa soarta războiului, iar dezvoltarea lor ulterioară a fost imposibilă, din cauza lipsei de resurse. Tehnicienii germani au fost însă recrutaţi de aliaţi după terminarea războiului, având un rol decisiv în special la succesul programului spaţial american.
Cel mai important dintre aceştia a fost Wernher von Braun. Cu ajutorul său, în 1946 o rachetă V2 modificată, lansată de americani, a transmis primele fotografii ale Pământului din spaţiu. La sfârşitul anilor ’40 au avut loc primele experimente cu animale lansate în spaţiu, testându-se felul în care organismele vii rezistă la imponderabilitate. Cele dintâi au fost musculiţele de oţet, câinii şi maimuţele.
În primii ani din perioada postbelică, deşi începuse războiul rece între cele două superputeri cu ideologii opuse, interesul pentru explorare cosmică era redus, accentul fiind pus pe dezvoltare militară. Totul s-a schimbat însă pe 4 octombrie 1957, când Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial al Terrei, numit Sputnik 1. Peste numai o lună, câinele Laika a devenit primul animal care a orbitat planeta noastră, iar în 1959 sonda spaţială Luna 2 s-a prăbuşit controlat pe suprafaţa satelitului nostru.
NASA a fost înfiinţată în 1958, investiţiile americane în domeniu au crescut spectaculos, iar ruşii au accelerat şi ei propriul program. În paralel cu cursa înarmărilor, apărut astfel o competiţie pentru explorarea spaţiului, având drept cauză în special orgoliul naţional, dar şi potenţialele aplicaţii militare. Al doilea succes important l-au avut însă tot sovieticii: pe 12 aprilie 1961, Yuri Gagarin a devenit primul om care a ocolit Pământul pe orbită, în modulul Vostok 1. În 1963, Valentina Tereshkova a devenit prima femeie astronaut.
Americanii şi-au lansat primul satelit, Explorer 1, pe 31 ianuarie 1958, iar primul lor astronaut, Alan Shepard, a ieşit în spaţiu în 1961, iar pe 20 februarie 1962 John Glenn a orbitat planeta noastră în capsula Mercury. Următorul obiectiv major a devenit Luna, satelitul nostru natural. Preşedintele american John F. Kennedy s-a angajat într-un discurs ţinut în 1961 ca până la finalul acelui deceniu americanii să aibă primul astronaut pe Lună.
Mai multe sonde automate au fotografiat suprafaţa Lunii în următorii ani. În 1966, sonda sovietică Luna 9 şi cea americană Surveyor 9 au aselenizat cu succes, iar Luna 10 a devenit, în acelaşi an, primul satelit artificial al Lunii. În decembrie 1968, astronauţii americani din misiunea Apollo 8 au orbitat Luna. Pe 20 iulie 1969 a avut loc marele eveniment: Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe Lună. În total 6 misiuni din seria Apollo au explorat Luna între 1969-1972, iar 12 oameni au călcat pe acest corp ceresc, toţi americani.
Sovieticii au renunţat la acest obiectiv, programul fiind foarte costisitor şi câştigul de imagine neglijabil, nefiind primii. În acelaşi deceniu au început să fie explorate şi celelalte planete din sistemul solar. În 1962, sonda americană Mariner 2 a ajuns în apropierea planetei Venus, iar Mariner 4 a fotografiat planeta Marte în 1965.
În anii ’70 au fost lansaţi numeroşi sateliţi cu aplicaţii diverse, de la meteorologie şi navigaţie până la spionaj militar şi comunicaţii. La sfârşitul decadei a fost construită şi prima staţie spaţială, Skylab, şi a avut loc experimentul Apollo Soyuz, prima misiune comună americano-sovietică. În 1973, Pioneer 10 a fotografiat Jupiter, un an mai târziu Mariner 10 s-a apropiat de Mercur, iar în 1979 Pioneer 11 a ajuns lângă Saturn.
Sonda sovietică Venera 7 a fost prima care a transmis date de pe suprafaţa altei planete (Venus), în 1970, fiind urmată un an mai târziu de sonda americană Mars 3, de pe Marte. Sonda Viking 1 a ajuns pe „planeta roşie” în 1975 şi a transmis date timp de peste 6 ani.
În anii ’80 funcţionalitatea sateliţilor s-a extins, începând să transmită programe radio şi TV pe care le putea recepţiona oricine cu o antenă parabolică. Sateliţii au descoperit gaura din stratul de ozon deasupra Antarcticii, au ajutat la stingerea incendiilor de pădure şi au cartografiat în detaliu suprafaţa planetei. Telescoapele spaţiale au transmis detalii incredibile din galaxie, aprofundând înţelegerea noastră asupra universului.
În aprilie 1981 a fost lansată Columbia, prima navetă spaţială refolosibilă. După 24 de lansări cu succes, în ianuarie 1986 naveta Challenger a explodat după lansare, toţi cei 7 membri ai echipajului pierzându-şi viaţa.
Pe 14 mai 1981, Dumitru Prunariu a devenit primul (și deocamdată singurul) cosmonaut român, participând la misiunea Soiuz 40, în cadrul programului Intercosmos, prin care statele din zona de influență a URSS au putut să trimită oameni în spațiu.
În 1985, sonda International Cometary Explorer a ajuns pentru prima oară în apropierea unei comete. În 1986 sovieticii au construit staţia spaţială MIR. Ea a fost prima astfel de instalaţie locuită permanent, până la distrugerea sa controlată în 2001. În acelaşi an, sonda americană Voyager 2 a transmis primele imagini cu Uranus şi Neptun.
În anii ’90 sateliţi militari sofisticaţi au fost folosiţi în noile tipuri de războaie duse de armata americană pentru a lovi cu precizie ţintele, reducând la minimum numărul de victime civile. În 1991, sonda Galileo a explorat pentru prima oară asteroizi.
La sfârşitul acestui deceniu a fost construită Staţia Spaţială Internaţională, la care au contribuit mai multe naţiuni; aceasta este încă în uz şi acum, mai mulţi astronauţi fiind mereu pe orbita terestră. Pe 28 aprilie 2001, americanul Dennis Tito a devenit primul turist spaţial, plătind ruşilor 20 milioane dolari pentru a petrece o săptămână pe staţia spaţială.
În anul 2003, naveta spaţială Columbia, cu un echipaj de 7 persoane, a explodat, fapt care a accelerat nevoia de a înlocui vechiul sistem al navetelor spaţiale cu o nouă platformă de lansare. Ultima lansare a unei astfle de navete avut loc în 2011.
Planeta Marte a fost explorată detaliu în ultimele două decenii, atât de pe orbită cât şi de vehicule care au ajuns pe sol. Unul din obiectivele misiunilor este răspunsul la întrebarea dacă a existat viaţă pe această planetă. Sonda spațială Voyager 1 este primul obiect de pe Pământ care a ajuns până la marginea sistemului solar, iar în anul 2013 unii specialiști susțineau că ar fi depășit deja raza de influență a Soarelui.
Pe 21 iunie 2004, SpaceShipOne a devenit prima rachetă spaţială privată, câştigând premiul Ansari X de 10 milioane dolari. După ce NASA a renunţat la navetele spaţiale şi a decis să încredinţeze companiilor particulare aprovizionarea staţiei spaţiale, mediul privat a primit un impuls puternic.
Cum va fi explorat cosmosul în viitor? Finanţarea oferită de guverne în prezent este insuficientă pentru ca intrarea omenirii în era spaţială să se facă într-un ritm susţinut. Interesul tot mai mare al companiilor private poate însă provoca o accelerare a realizărilor din domeniu, în prezent acestea având planuri pentru turism spaţial, hoteluri pe orbită şi baze pe Lună şi Marte.
Publicat la 8 May 2013 | Citit de 49 ori. || 2 comentarii »
Categorii: Istoria omenirii, Tehnologie si noutati
Etichete: navete spatiale, oameni in cosmos, oameni in spatiu, oameni pe luna, rachete spatiale, sonde spatiale
Proiectul Venus: o formă modernă de comunism
Am aflat pentru prima oară de Venus Project (VP) din documentarele Zeitgeist. Am scris un alt articol despre ele, pentru a demonta multe mituri şi conspiraţii pe care acestea le susţin. Trebuie însă menţionat că conceptul Venus Project există de câteva decenii, a devenit însă foarte popular după apariţia acelor documentare, mai ales în rândul tinerilor neo-marxisţi, a pasionaţilor de tehnologie şi literatură SF, a ecologiştilor şi a idealiştilor de toate tipurile. Unii susţinători ai VP s-au delimitat între timp de Zeitgeist, după ce au recunoscut o parte din erorile perpetuate în acele filme (în special teoria complotului din spatele atentatelor de la 9/11).
Proiectul Venus este „copilul” lui Jacque Fresco, un inginer autodidact american în vârstă de aproape 100 de ani. Simpatizant comunist în tinereţe, el a fost dezamăgit de felul în care acest sistem a fost implementat în ţările lagărului socialist, viziunea sa fiind mult mai tehnicistă şi utopică. La sfârşitul anilor ’60, în plină perioadă hippie, Fresco începe să-şi promoveze ideile futuriste prin diferite publicaţii, cărţi şi interviuri.
Notorietatea sa a fost aproape zero în primele două decenii, iar după căderea Uniunii Sovietice şi eşescul experiementului comunist apetitul oamenilor pentru doctrine colectiviste a scăzut considerabil. Revitalizarea acestor idei a avut după atentatele de la 11 septembrie 2001, restricţionarea drepturilor individuale cauzată de lupta anti-teroristă şi popularitatea crescândă a teoriei încălzirii globale antropice. Numărul de aderenţi a crescut mult în ultimii ani, după izbucnirea crizei financiare din 2008, noile generaţii de tineri care n-au prins comunismul fiind fermecate de utopia venusiană.
Multe din criticile aduse societăţii actuale de către susţinătorii VP sunt corecte. Există sărăcie, există poluare, există o distribuire inechitabilă a resurselor, există violenţă, există manipulare şi există prea puţină democraţie. Însă faptul că poţi identifica corect nişte probleme nu face soluţiile tale corecte. În fond, cel mai uşor este să critici, iar mulţi alţi suporteri a tot soiul de ideologii şi teorii aberante sunt la fel de capabili să identifice greşelile lumii actuale, venind însă cu propuneri halucinante pentru îndreptarea lor.
Viziunea asupra viitorului din VP este frumoasă şi atrăgătoare, îmi aduce aminte de Star Trek. Mi-a plăcut foarte mult acel serial, deşi n-am înţeles niciodată cum ar putea funcţiona sistemul social în absenţa motivaţiilor individuale. Am scris de altfel mai demult despre erorile din Star Trek, dintre carea cea mai importantă este de departe inconsistenţa structurilor economice. Sunt un mare fan al literaturii science-fiction şi a lucrărilor futuristice. Dacă însă pe Alvin Toffler îl citeam cu circumpsecţie, propunerile din Venus Project le privesc mai degrabă cu amuzament pentru naivitatea lor.
Axioma de la care pleacă noua paradigmă propusă de VP este trecerea de la o economie bazată pe profit la una bazată pe resurse. Motivul este presupunerea că resursele actuale se vor epuiza în curând, nivelul de sărăcie va creşte, iar câţiva bogaţi vor deţine cea mai mare parte din avuţia globală.
Ideea că resursele se epuizează este un vechi mit ecologist. Nu vreau să fiu înţeles greşit: sigur că multe din resursele pe care le folosim azi sunt finite, cel mai bun exemplu fiind petrolul. Asta nu înseamnă însă că se vor termina peste noapte şi omenirea va ajunge brusc într-o criză. Pe măsură ce cantitatea disponibilă dintr-o anumită resursă este tot mai mică, preţul ei creşte, iar motivaţia financiară de a găsi alternative este tot mai mare.
De pildă, la sfârşitul secolului XIX multă lume era panicată că se vor termina cărbunii, iar umanitatea va reveni la epoca primitivă, preindustrială, în lipsa lor. La mai bine de un secol distanţă, constatăm că nu s-au terminat cărbunii, ba chiar sunt rezerve suficiente pentru mult timp de acum încolo, pentru că această resursă este tot mai puţin folosită, fiind poluantă şi ineficientă.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru petrol. Dependenţa actuală de el va scădea pe măsură ce rezervele vor fi mai mici şi preţul va creşte. Acest lucru se întâmplă deja, alternativele fiind tot mai folosite în ultimii ani. Omenirea va renunţa la folosiea hidrocarburilor cu mult timp înainte de epuizarea lor (care nu e preconizată să aibă loc în timpul vieţii noastre).
Nu există motive reale de panică pentru niciun fel de resurse. Energie electrica? Folosim panouri solare, avem suficiente deşerturi pentru a acoperi un consum enorm, mult mai mare decât cel actual. Apă potabilă? Putem desaliniza apa de mare, care este practic infinită, deja se face acest lucru în ţările din Orientul Mijlociu. Minereuri? Reciclăm mai mult, exploatăm rezervele sărace cu nanotehnolohie şi biotehnologie, săpăm mai adânc (miezul Pământului e plin de ele) sau dezmembrăm asteroizi. Nu există limite nici în acest domeniu.
Creşterea necontrolată a populaţiei este un alt mit exploatat pentru a prezenta o situaţie apocaliptică a lumii actuale. De fapt, nivelul fertilităţii (numărul de copii/femeie) şi implicit rata de creştere a populaţiei scad de vreo 50 de ani; numeric, omenirea încă mai creşte, dar tot mai lent ca procent, astfel că se va stabiliza (conform estimărilor ONU) în 30-40 de ani, după care va începe o contracţie demografică.
VP pleacă deci de la nişte pseudo-probleme legate de resurse, pe care se străduieşte apoi să le rezolve. Baza economiei capitaliste stă în următoarea axiomă: resursele disponibile la un moment dat sunt limitate, iar dorinţele oamenilor sunt nelimitate. Economia de piaţă (în forma sa ideală, nu în cea controlată de stat din prezent) alocă cu maximum de eficienţă aceste resurse. VP funcţionează pe principii marxiste: oamenilor le este alocat cât consideră comunitatea că au nevoie, pentru ca distribuţia resurselor să fie cât mai echitabilă.
Istoria ne-a arătat că ţările comuniste au fost mult mai ineficiente în gestionarea resurselor decât cele capitaliste, chiar şi imperfecte cum sunt acum. În plus, a te concentra pe distribuirea resurselor existente te face să nu mai încerci să descoperi altele noi sau metode mai bune de folosire a lor. Astfel, epuizarea resurselor este mai plauzibilă într-un sistem neo-marxist, cum e Venus Project, decât intr-unul de piaţă, în care motivaţia pentru a găsi surse noi şi a creşte eficienţa utilizării lor este mult mai mare.
Singurul care poate decide ce are nevoie un om este el însuşi. Când colectivitatea hotărăşte pentru el, unele nevoi ale sale nu vor fi satisfăcute, dar va avea acces la resurse inutile. Supra-producţia, risipa, stocurile şi deficitele sunt mai mari în marxism decât în capitalism, deoarce concurenţa nu permite pierderi pe o perioadă îndelungată, pe când statul (sau comunitatea) nu au această reţinere.
Proiectul Venus este profund marxist în domeniul economic, deşi încearcă să ne convingă că nu este aşa. Marea inovaţie ar fi planificarea centrală făcută de super-computere, folosirea roboţilor pe scară largă şi conducerea tehnocrată a societăţii. Toate acestea existau însă în statele comuniste şi nu au funcţionat.
În Uniunea Sovietică, Oficiul de Stat al Planificării avea o mulţime de calculatoare şi le folosea pentru a stabili preţurile, nivelurile de producţie şi aprovizionarea magazinelor din toată această ţară imensă. La ce i-a ajutat tehnologia, când oamenii erau disperaţi că nu găseau cele mai elementare produse, economia risipea enorm, iar poluarea era printre cele mai mari din lume? Planificatorii erau ingineri şi acolo, ca şi în Venus Project. Dar societatea nu poate fi planificată astfel, deoarece numărul de variabile interconectate este enorm, iar fiecare om în sine care participă la procele economice este un factor aleator.
VP susţine că noua societate utopică va fi puternic robotizată, pentru a elibera oamenii de jugul muncii. Cum vor face însă asta? În ţările comuniste, automatizarea s-a făcut mult mai lent decât în Vest, din lipsa tehnologiei, din cauza birocraţiei şi a considerentelor sociale. În acelaşi timp însă, adepţii VP spun că acum introducerea de tehnolgie în fabrici generează şomaj şi creează probleme. Uită însă că oamenii se adaptează, joburile sunt tot mai creative şi pun mai mare accent pe creier şi mai puţin pe forţa fizică.
Evoluţia tehnologică şi socială este mai rapidă într-o piaţă liberă, chiar dacă este într-adevăr dureros pe moment pentru muncitori să se reorienteze profesional; societatea însă, în ansamblul ei, iese în câştig. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa accesului oamenilor la tehnolgia de ultimă oră: el se produce cel mai uşor când producţia creşte exponenţial, fiind stimulată de cerere mare (şi implicit profit), astfel că preţurile scad, ceea ce permite mai multor consumatori să cumpere produsele respective, iar cercul virtuos să continue. Introducerea unei tehnologii pe scară largă, pentru întreaga populaţie, costă enorm şi este una din cauzele defazajului tehnologic al fostelor ţări comuniste faţă de Occident.
Toate spaţiile şi resursele folosite în comun se degradează rapid, pentru că niciunul din consumatori nu are vreun interes să contribuie la îmbunătăţirea acestora, dar este motivat să profite la maxim de ele. Frumoasele clădiri, parcuri şi mijloace de transport în comun pe care le vedem în posterele din Venus Project, în cazul în care vor ajunge vreodată să fie construite la respectiva calitate, se vor distruge în scurt timp, fiind supra-uzate de milioanele de cetăţeni interesaţi în primul rând de propria lor bunăstare. Mediul natural va suferi în acelaşi mod, echilibrul ecologic neputând fi păstrat când proprietatea este comună, iar exploatarea individuală.
Eliminarea sistemului monetar este o aberaţie care nu va putea fi pusă niciodată în practic. Schimburile economice au apărut încă din preistorie, iar dovezile antropologice arată că triburile cele mai active economic au fost cele mai de succes, aducând inovaţie şi prosperitate pentru membrii lor.
Trocul sau barterul (schimbul de produse şi servicii) sunt metode foarte ineficiente de lucru. Banii nu sunt altceva decat un mijloc pentru a facilita astfel de schimburi. Ei nu au o valoare în sine, sunt o unealtă doar. Interzicerea lor nu face decât să blocheze economia. De altfel, în toate comunităţile închise în care s-a încercat acest lucru, restricţia nu a funcţionat, deoarece comerţul stă în firea omului. Un exemplu este o închisoare, unde ţigările devin monedă de schimb.
Fără bani, nu pot fi stabilite valorile reale ale muncii şi ale produselor ei. Resursele folosite sunt relative şi variabile, nu reflectă cu adevărat felul în sunt ele valorizate în perpecţia oamenilor. Doar echilibrul neîngrădit dintre cerere şi ofertă duce la un preţ real, sustenabil economic.
Fără bani şi fără preţuri, ce motivaţie mai au cetăţenii venusieni să lucreze? Ca şi în cazul marxismului, VP cultivă iluzia că toţi oamenii sunt altruişti şi vor munci cu pasiune pentru binele comunităţii. Acest lucru nu se va întâmpla, pentru că nu poţi modifica natura umană, oricâtă tehnologie ai folosi. Comunismul a folosit violenţa pentru a atinge acest scop, VP nu doreşte acest lucru, dar tot este sortit eşecului.
Ideologii VP fac confuzie între cultură şi natură umană. Sigur că multe din problemele actuale se nasc din bagajul cultural nociv al umanităţii, iar schimbarea mentalităţilor colective aduce într-adevăr progres general. De aici până la a presupune că toţi oameni sunt sfinţi care doresc să lucreze în folosul societăţii din idealism este o distanţă lungă. Individualismul este profund legat de felul de a fi al omului, nu exclude nici pe departe cooperarea voluntară, dar nici nu poate fi negat.
Tehnocraţii nu pot conduce singuri o societate, au nevoie de o filosofie călăuzitoare, care să fie împărtăşită de întreaga populaţie. Nu văd cum ar putea fi îndoctrinaţi oamenii să creadă în ideile VP în lipsa agresiunii directe, având în vedere că trebuie să-şi nege propriile insticte pentru a accepta unele dintre ele.
În condiţiile în care sistemul economic va funcţiona tot mai prost, iar impunerea doctrinei se va face silit, liderii tehnocraţi vor profita de disperarea populaţiei şi cu ajutorul demagogiei (care funcţionează foarte bine şi în cazul democraţiei participative) vor transforma sistemul politic într-o dictatură. Scenariul comunist se va repeta, nu există o cale de ieşire din el când principiile de bază sunt aceleaşi.
Venus Project nu are nimic nou, sunt doar idei vechi reciclate. Dacă ar fi testat într-o anumită zonă, n-ar fi nicio problemă, din contra, ar constitui un experiment interesant. Şansele să funcţioneze o perioadă (măcar până la schimbarea de generaţie) sunt mai mari astfel, când toti participanţii sunt voluntari.
Din păcate însă, obiectivul său pe termen lung este impunerea acestui sistem pe tot mapamondul, iar un scenariu în care întreaga umanitate să-l accepte benevol mi-e greu de imaginat. Sper ca susţinătorii săi să înţeleagă că societatea evoluează spontan, revoluţiile produc şocuri traumatizante, în urma cărora se alege praful de orice utopie, oricât de minunată ar fi fost ea în planurile iniţiale.
Publicat la 17 Feb 2013 | Citit de 371 ori. || 13 comentarii »
Categorii: Filosofie si libertate, Tehnologie si noutati
Etichete: Jacque Fresco, project venus, star trek, tineri neo-marxisti, utopia marxista, zeitgeist
De ce nu funcţionează comunismul
Comunismul este o ideologie anti-umană. Poate sună ciudat, având în vedere că utopia comunistă promite tocmai contrariul, susţinând idealul umanist al omului ca scop în sine şi niciodată ca mijloc al realizării altor scopuri.
Dacă însă umanismul a reuşit să schimbe paradigma medievală, în care Dumnezeu era centrul universului, punând omul în locul său, comunismul nu a făcut decât să mute iar focalizarea de pe fiinţa umană pe o entitate abstractă (statul).
Luptând împotriva individualismului, comunismul refuză omului posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile sale cele mai profunde, obligându-l să şi le însuşească pe cele ale comunităţii, indiferent dacă este sau nu de acord cu ele.
Comunismul este o construcţie artificială, împotriva naturii omului. În sistemele comuniste, cetăţenii care nu se pot adapta sunt arestaţi sau împuşcaţi, fiind consideraţi duşmani ai poporului; nicio clipă nu se pune problema că sistemul în sine ar putea fi greşit.
Utopia marxistă promite crearea „omului de tip nou”, o persoană evoluată care crede şi practică idealul comunist; în realitate, acest om nu a apărut nicăieri, deşi au fost ridicate mormane de cadavre ale „oamenilor de tip vechi” pentru devenirea sa.
Omul nou nu avea cum să se nască, deoarce natura umană nu se schimbă doar pentru că vor nişte lideri politici. E firesc ca oamenii să se gândească în primul rând la binele lor personal, instinctele lor biologice îi fac să fie astfel. Să te aştepţi ca toţi să devină nişte idealişti care sunt preocupaţi doar de binele societăţii e aberant şi nu poate avea decât rezultate dezastruoase.
Comunismul este o formă de religie seculară. Deşi au luptat împotriva religiilor clasice, istoria ne-a arătat că ţările comuniste au făcut acest lucru doar pentru a înlocui o formă de îndoctrinare cu alta, ambele la fel de iraţionale.
Creştinismul pleacă de la ideea că omul este egoist şi trebuie să aibă ca scop mântuirea sufletului; omul poartă astfel toata viaţa povara păcatelor sale, multe dintre ele imaginare. Marxismul porneşte de la ideea contrară, că omul este altruist, astfel că va lucra de bunăvoie pentru binele general, iar oricine nu doreşte acest lucru este un degenerat care merită omorât; utopia comunistă este echivalentul pământean al raiului religios.
Ambele doctrine sunt stupide. Omul nu este nici rău şi nici bun, nici pur altruist şi nici pur egoist. Fiinţa umană se simte împlinită atunci când îşi urmăreşte propriile interese, dar şi când colaborează voluntar cu alte persoane pentru un scop comun sau când dăruieşte ceva altui om din proprie iniţiativă. Omul este complex, cu infinite nuanţe de gri, nu poate fi pus într-un şablon reducţionist şi pedepsit dacă refuză să se încadreze.
În comunism, omul nu are control asupra propriului destin. Statul hotărăşte pentru el în fiecare moment important al vieţii sale. Sistemul decide unde va merge la şcoală, ce slujbă va avea, când va ieşi la pensie, în ce oraş va fi repartizat, ce apartament va primi, ce maşină va conduce, ce produse va putea să-şi cumpre, când şi unde va merge în vacanţă, cu cine are dreptul să vorbească şi să se întâlnească, câţi copii îi este permis sau trebuie să facă, cum să se îmbrace, cât de lung să aibă părul şi barba, ce are voie să spună…
În comunism, omul este doar o rotiţă într-un mecanism, un pion pe o tablă de şah. Colectivitatea este mai presus de individ, iar liderii comunişti decid în numele ei. Nevoile unei persoane sunt insignifiante, iar dacă este nevoie poate fi chiar sacrificată pentru binele comun.
Drepturile individuale sunt restricţionate sever, deşi comunismul promite să fie o ideologie a libertăţii. În practică însă, conducătorii cunosc fragilitatea sistemului, iar pentru a-l proteja le răpesc cetăţenilor posibilitatea de a comunica, de a se organiza, de a lua legătura cu exteriorul şi a fi influenţaţi, de a scrie şi afirma idei controversate sau chiar de a studia anumite domenii (cum a fi psihologia sau filosofia) care ar putea să releve slăbiciunile doctrinei.
Comunismul doreşte egalizarea forţată a oamenilor. Nu ne naştem egali, suntem diferiţi din prima clipă a vieţii noastre, prin particularităţile biologice pe care le avem. Avem dorinţe diferite, posibilităţi diferite şi nevoi diferite. Doar noi putem şti ce suntem cu adevărat capabili să facem şi ce este cel mai bine pentru noi.
Când statul doreşte să uniformizeze populaţia, să-i facă pe toţi cetăţenii perfect egali, de fapt urmăreşte transformarea unui grup de indivizi într-o turmă de animale, uşor manipulabilă şi controlabilă. Cetăţeanul comunist trăieşte într-o permanentă disonanţă cognitivă, ajungând să fie apatic, indiferent, dezumanizat, un zombie cu chip uman care nu crede că are voie să-şi mai dorească ceva de la viaţă din teama de a nu ieşi din tipare şi a fi ostracizat.
Liderii sunt însă exceptaţi de la aceste norme. Deşi promite o societate fără clase, comunismul nu are succes nici în acest domeniu; astfel, vechile elite capitaliste (oameni de afaceri, politicieni, intelectuali etc.) sunt înlocuite în scurt timp cu noile elite comuniste, respectiv privilegiaţii din eşaloanele superioare din partid, ce beneficiază de facilităţi la care omul rând poate doar să viseze.
Economia comunistă nu funcţionează. Sistemul pleacă de la ideea că toată proprietatea trebuie să fie în mâinile statului, întreprinderile private sunt interzise, iar persoanele particulare au mari restricţii în ceea ce priveşte bunurile pe care le deţin (în unele state, cum era Cuba, chiar şi apartamentele şi maşinile aparţineau statului, fiind închiriate de acesta cetăţenilor).
Rezultatul este uşor de anticipat. Când proprietatea este comună, nimeni nu mai este responsabil pentru ea şi nici interesat s-o întreţină. O zicală din popor spune: „ce-i al tuturor e al nimănui”. Fiecare persoană este interesată să obţină maximum de beneficii de pe urma proprietăţii colective, depunând minimum de efort.
Furturile din bunurile publice ajung să fie considerate normale,oamenii simt că li se cuvine să ia lucruri de la stat, deoarece sunt şi ale lor şi nu se consideră recompensaţi suficient pentru activitatea depusă în slujba acestuia. În timp totul se degradează, de la fabrici şi insituţii până la străzi, clădiri şi zone verzi.
În comunism, lipseşte motivaţia de a munci. Dacă toţi sunt plătiţi la fel, salariile fiind foarte apropiate, iar bonusurile aproape inexistente, ce interes are un om să muncească mai mult, să aducă inovaţii pentru care nu va fi răsplătit, să vină cu idei noi riscând să supere mediocrii din posturile de conducere?
Deşi oamenii îşi doresc să progreseze şi au tendinţa de a-şi îmbunătăţi mereu condiţia, entuziasmul le dispare la scurtă vreme după angajarea în primul post de la stat, când văd că în sistem au succes cei leneşi şi parşivi, iar zeloşii sunt luaţi de fraieri.
Mai devreme sau mai tarziu şi aceştia din urmă ajung să îngroaşe rândurile „morţilor vii”, a maselor debusolate care merg la serviciu şi aşteaptă doar ca timpul să treacă pentru a putea evada şi a ajunge iar în micul lor sanctuar de sănătate mintală din propria locuinţă.
Planificarea centralizată comunistă este un eşec. Ideea că un grup de oameni dintr-un birou pot pune la cale toată activitatea economică a unei ţări este absurdă din start. Sunt zeci de mii de unităţi economice, toate legate între ele, cu milioane de angajaţi (cu voinţă proprie), care toate depind de nenumăraţi factori aleatori: fluctuaţiile preţurilor internaţionale, starea vremii, evenimente neprevăzute din sistemele de comunicaţii şi transport şi mai ales dorinţele imposibil de prevăzut ale consumatorilor.
Nici cu cele mai sofisticate computere (care erau deja folosite în ţările comuniste la finalul anilor ’80) nu ai cum să calculeze valorile a milioane de variable interdependente, mai ales când apar în schemă şi fiinţe umane, imposibil de cuantificat. Câteva dintre ele vor fi mereu greşite, generând un efect de propagare în lanţ care va deforma întregul sistem.
Economia de stat are foarte puţine pârghii de auto-reglare, astfel că erorile apărute în planificare se perpetuează în timp, ducând la pierderi foarte mari şi o eficienţă mult mai scăzută decât în cazul economiei de piaţă.
Preţurile din comunism sunt artificiale. Ele sunt calculate tot de planificatorii economici, pe baza unor factori arbitrari, cum sunt costurile de producţie, numărul de ore lucrate, capacitatea întreprinderilor şi programele sociale ale guvernului. Dorinţele consumatorilor, deşi sunt cele mai importante, nu sunt luate în calcul.
Nu există deci o relaţie între cerere şi ofertă, între preţul pe care cumpărătorii sunt dispuşi să-l plătească şi cel dorit de firmele producătoare. Deşi critica capitalismul pentru aşa-zisele „crize de supraproducţie” (generate în realitate de stat) şi nivelul de trai scăzut al muncitorilor, comunismul a reuşit performanţa de a avea rezultate mult mai proaste în ambele privinţe.
Lipsa corelaţiei dintre cerere şi ofertă le-a făcut munca imposibilă planificatorilor, astfel că companiile de stat aveau stabilite cote de producţie fără vreo legătură cu realitatea. În unele domenii magazinele şi depozitele erau pline de produse inutile, generând pierderi imense, iar în altele (cum era în domeniul alimentar) exista penurie permamentă, provocând cozi, raţionalizare şi sărăcie generalizată de facto, deşi în statistici cetăţenii o duceau bine.
Toate experimentele comuniste au eşuat. Argumentul unora că marxismul sau comunismul nu au fost încă aplicate cu adevărat, sub forma lor originală, este greu de susţinut, după ce sistemul a fost testat în câteva zeci de state, provocând peste tot numai dictatură, mizerie şi milioane de morţi.
Au existat diferenţe între tipurile de comunism încercate, astfel că nu se poate vorbi doar despre un singur model greşit. Comunismul sovietic nu era unicul standard, existau foarte multe particularităţi în China, Coreea de Nord, Iugoslavia, Albania sau Cuba. Faptul că mai există şi azi ţări cu partide comuniste la conducere care şi-au liberalizat însă economia este doar o dovadă în plus că şi cei din interior sunt conştieţi de înfrângerea sa.
S-au făcut şi experimente comuniste interesante în zone speciale din cadrul statelor capitaliste; nici acestea nu au funcţionat. Un exemplu foarte bun este cel al kibutzurilor din Israel; în acestea, toţi locuitorii veniseră ca voluntari şi trăiau într-o formă de colectivizare totală (inclusiv obiectele din case fiind folosite la comun). Deşi nu aveau cheltuieli de apărare, spre deosebire de alte ţări comuniste, ba mai primeau şi subvenţii de la statul evreu, economia lor s-a dus de râpă, iar următoarea generaţie a locuitorilor şi-a dorit deja schimbarea sistemului.
Sistemul comunist nu evolueză şi este sortit să ajungă la groapa de gunoi a istoriei. Lipsa motivaţiei pentru crearea de invenţii şi noutăţi a pus statele comuniste în situaţia de a practica la scară largă furturile de tehnologie din vest, deşi aveau bugete foarte mari pentru cercetare ştiinţifică.
Persecuţiile asupra celor care doreau reforme în sistem au produs anchilozarea acestuia, făcându-l tot mai neadaptat la condiţiile unei lumi noi, în care muncitorii din industrie şi agricultură au devenit minoritari în economie şi nu mai puteau reprezenta structura de bază a societăţii. Când comunsimul intră în metastază, corupţia devine generalizată, populaţia nu mare are nici minimul necesar pentru a supravieţui, iar sistemul politic devine autoritar, mizând pe agresiune (atât internă, cât şi externă) pentru a-şi prelungi agonia.
Orice sistem care este construit impotriva firii umane se va dezintegra după un anumit timp. Din păcate, comunismul a produs suferinţă enormă multor oameni nevinovaţi, ba chiar şi idealiştilor care au crezut în el, înainte să dispară din istorie. Deşi mai există încă destui naivi care mai susţin că vreo formă de a sa ar putea funcţiona, mă îndoiesc că va mai reveni vreodată pe scena istoriei în prim plan. Sunt însă favorabil ideii ca aceste persoane să-l experimenteze pe pielea lor, în cadrul unor micro-comunităţi, pentru a se convinge practic dacă pot trăi ei înşişi în acest fel.
Publicat la 10 Feb 2013 | Citit de 352 ori. || 18 comentarii »
Categorii: Filosofie si libertate, Istoria omenirii
Etichete: economie comunista, economie marxista, economie socialista, sistem comunist, sistem marxist, sistem socialist
O scurtă istorie a comunismului
Comunismul este, în teorie, un sistem de organizare a societăţii bazat pe proprietate colectivă asupra bunurilor, respectiv restricţionarea sau chiar limitarea totală a proprietăţii private. Statul (adică întreaga comunitate) este proprietar al tuturor mijloacelor de producţie, iar rezultatele acesteia sunt distribuite în mod egal între toţi locuitorii.
Un slogan comunist celebru spune: „fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”, adică fiecare cetăţean munceşte atât cât poate în folosul societăţii şi primeşte de la aceasta exact ceea ce are nevoie. Premisa este că toţi oameni muncesc cu plăcere pentru colectivitate şi se mulţumesc să obţină beneficii egale cu ale tuturor celorlalţi.
În forma sa ideală, comunismul înseamnă o conducere colectivă, sub forma unei democraţii participative, fără lideri, clase sociale sau privilegiaţi de orice fel. Probabil e inutil de menţionat că aceste deziderate nu au fost puse în practică nicăieri, în cele câteva zeci de ţări care au experimentat sisteme comuniste în ultimul secol. Dar cum a început comunismul?
Primele forme de organizare tribală, datând din paleolitic, sunt asemănătoare cu conceptele comuniste asupra proprietăţii. La grupurile de vânători-culegători, hrana era pusă la comun, iar munca se făcea după puterile fiecăruia. Trebuie însă menţionat că standardul de viaţă al acestor oameni era extrem de scăzut, moartea fiind frecvent violentă din cauza conflictelor permanente între triburi, iar mai mulţi antropologi susţin că civilizaţia a început să se dezvolte exponenţial după apariţia specializării în muncă, a schimburilor de produse şi a proprietăţii individuale.
În antichitate au mai fost şi alte grupuri care trăiau „la comun”, cum ar fi primele comunităţi de creştini şi unele secte evreieşti. Unii filosofi greci au cochetat cu ideile comuniste, „Republica” lui Platon fiind un exemplu în acest sens. Ideile proto-comuniste au luat avânt în epoca industrială, din cauza condiţiilor foarte proaste în care trăia cea mai mare parte a populaţiei, care începuse însă să aibă acces la informaţie. În perioada revoluţiei franceze, iacobinii doreau redistribuirea egală a proprietăţilor şi egalitate totală între cetăţeni, n-au ajuns sa implementeze aceste idei.
Comunismul s-a născut însă cu adevărat ca şi concept fundamentat ideologic prin scrierile lui Karl Marx, ajutat de Friedrich Engels, la jumătatea secolului XIX. Filosof, sociolog şi economist, acesta şi-a dezvoltat teoriile în exil, în Anglia. Marx înfiinţează Comitetul de Corespondenţă Comunistă, prin care păstra legătura cu diverşi simpatizanţi de stânga din întreaga Europă. În 1848 publică „Manifestul Comunist”, care devine cea mai influentă lucrare a acestei ideologii.
Karl Marx consideră că societatea umană se îndreaptă inevitabil spre comunism, acesta fiind un pas firesc în evoluţia umană, urmând epocilor primitive sclavagiste, feudalismului şi capitalismului. El vede întreaga societate prin filtrul relaţiilor de clasă, considerând că există o luptă permanentă între aristocraţi şi burghezi (exploatatori) şi proletari – muncitori şi ţărani (exploataţi). Soluţia pe care o promovează în manifestul său este înlăturarea violentă a vechii orânduiri şi formarea unui sistem social în care toţi cetăţenii să fie absolut egali.
După publicarea cărţii „Capitalul”, în 1869, care analizează relaţiile de proprietate şi cele de muncă din capitalism, Marx se implică fondarea primei Asociaţii Internaţionale a Muncitorilor, destinată să unească comunisţii şi socialiştii de pe glob într-o singură organizaţie, care avea să fie numită mai târziu „Prima Internaţională”.
La sfârşitul secolului XIX, în multe state europene dezvoltate se organizează diferite grupuri radicale de stânga care militau împotriva conducerilor autoritare. În 1871, revoluţionarii socialişti din Franţa stabilesc Comuna din Paris, care nu rezistă însă decât pentru scurt timp. Karl Marx şi Friedrich Engels devin membri ai Partidului Social-Democrat din Germania, care a fost timp de câţiva ani interzis.
Trebuie menţionat că statele vest-europene au început să adopte în această perioadă măsuri sociale menite să crească standardul de viaţă al muncitorimii, pentru a evita cooptarea ei în mişcările de extrema stângă. Astfel, se limitează numărul orelor de muncă, se interzice munca copiilor, se îmbunătăţesc condiţiile din fabrici, se infiinţează primele sisteme de stat de asigurări sociale (pensii, şomaj şi sănătate).
La începutul secolului XX, după ce ideile marxiste se răspândec în toatele statele europene industrializate, organizaţiile de stânga se reunesc în „A Doua Internaţională”. Încep să apară însă critici din interior. Mikhail Bakunin, un important anarhist de stânga, consideră că statul nu are cum să dispară în timp, după cum susţine teoria marxistă. Eduard Bernstein şi alţi stângişti moderaţi consideră că nu este nevoie de o răsturnare radicală a vechiului sistem, ci pot fi introduse treptat măsuri în favoarea claselor de jos.
Se conturează astfel diferenţele între diferitele doctrine de stânga. Comuniştii susţin preluarea puterii prin revoluţie violentă şi exproprierea forţată a tuturor proprietarilor. Socialiştii sprijină o evoluţie graduală spre comunism, pe care o consideră inevitabilă, dar sunt mai puţin favorabili egalitarismului agresiv. Anarho-sindicaliştii sau anarho-comuniştii consideră că statul trebuie să dispară odata cu prorpietatea privată, altfel existând riscul unei dictaturi. Social-democraţii cred în reformarea sistemului actual, prin păstrarea în anumite limite a proprietăţii private, împreună cu taxe mari pentru cei bogaţi, asistenţă socială consistentă şi o implicare puternică a statului în economie.
Deşi Marx şi alţi gânditori comunişti erau convinşi că această nouă paradigmă va avea succes în statele cele mai industrializate, prima mare ţară care a devenit comunistă a fost Rusia, un stat relativ slab industrializat, cu o pondere mică a muncitorilor în rândul populaţiei şi un accent mare pus pe agricultură. Revoluţia condusă de Lenin în 1917 a transformat Imperiul Ţarist în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, deschizând astfel drumul spre răspândirea globală a comunismului.
Vladimir Lenin a fost ajutat de germani, cu bani şi arme, interesul lor fiind legat de retragerea Rusiei din război, obligaţie pe care acesta şi-a onorat-o după ce a ajuns la putere. Condiţiile mizere în care trăiau majoritatea ruşilor au contribuit la căderea vechiului regim, deşi comuniştii nu erau încă foarte cunoscuţi sau apreciaţi în rândul populaţiei.
În 1919 este creată „A Treia Internaţională”, cunoscută sub numele de „Comintern”, prin care U.R.S.S. susţinea răspândirea comunismului la nivel global. Moartea lui Lenin în 1924 îl aduce la putere pe Stalin, care devine un dictator sângeros ce va ucide milioane de oameni din propriul popor. Mongolia devine ţară comunistă în1924, cu sprijin rusesc. Revolte au loc în Germania, Ungaria, Italia şi Bulgaria, dar sunt înfrânte.
Succesele economice promise de comunişti au întârziat să apară, deşi propaganda era foarte puternică în Uniunea Sovietică, atât pe plan intern cât şi extern. După perioada „comunismului de război”, care a ţinut de la revoluţie până în 1923, când toate forţele potrivnice au fost învinse, Lenin a fost nevoit să introducă „NEP” – Noua Politică Economică, care permitea o mai mare autonomie micilor producători şi întreprinzători, contrazicând practic propria doctrină.
După 1929, pană în 1941, la intrarea Rusiei în război, s-a desfăşurat o campanie de coelctivizare forţată a terenurilor şi industrializare rapidă. Miliioane de ţărani au fost ucişi, pentru ca aveau terenuri mari şi erau consideraţi mici moşieri (chiaburi) sau refuzau să îşi cedeze pământurile. Statul a organizat înfometări planificate, în care oamenii nu aveau dreptul să-şi consume propria producţie şi ajungeau să moară prin inaniţie. În întreaga societate rusă a fost declanşat un regim al terorii, extrem de mulţi disidenţi şi cetăţeni de rând consiederaţi potenţiale pericole la adresa regimului au fost omorâţi, începând cu toţi intelectualii din vechiul regim până la comunişti neloiali lui Stalin.
În perioada celui de-al doilea război mondial, s-a trecut de la propaganda internaţionalistă şi pacifistă la cea patriotică. Lupta anti-nazistă a fost numită „Marele război de apărare a patriei”. Inamicul comun a dus la acceptarea regimului comunist ca partener de dialog şi aliat în război de către puterile occidentale. După victoria împotriva lui Hitler, influenţa sovietică a crescut foarte mult. În numeroase state din estul Europei au ajuns la putere regimuri-marionetă comuniste, susţinute de U.R.S.S.
Unele ţări, deşi comuniste, şi-au menţinut o independenţă parţială faţă de Kremlin. În Europa, acestea au fost Iugoslavia, Albania şi parţial România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. China devine comunistă în 1949, fiind apropiată de Moscova până în 1960. Sovieticii au susţinut cu resurse partidele comuniste din occident, însă acestea nu au ajuns la putere în nicio ţară importantă din Europa de vest. Partidele social-democrate s-au distanţat de cele comuniste, alegând să fie loiale sistemului democratic.
Comunismul a avut însă succes în multe state slab dezvoltate din Africa, Asia şi America de Sud. Regimuri dictatoriale de stânga şi de dreapta se perindau succesiv la putere în multe dintre ele, fiind sprijinite de Uniunea Sovietică, respectiv Statele Unite. Între cele două superputeri s-a creat un conflict ideologic, numit „Războiul Rece”. Deşi nu s-au confruntat niciodată direct, deoarece ambele aveau suficientă forţă pentru a distruge complet adversarul, lupta a avut loc prin intermediul altor state-satelit.
Cele mai importante astfel de conflicte în care s-au implicat forţele celor două puteri sunt războaiele din Coreea, Vietnam şi Afganistan. Primul s-a încheiat cu un armistiţiu şi divizarea, în al doilea au câştigat comuniştii, rănind astfel orgoliul americanilor, iar ultimul a reprezentat o aventură dezastruoasă pentru U.R.S.S. care a costat foarte mult, accelerându-i decăderea. Permanenta ameninţare a armelor nucleare a ţinut lumea în teroare timp de mai multe decenii, sub spectrul distrugerii totale.
În statele est-europene au avut loc mai multe revolte anti-comuniste, cele mai semnificative fiind în Ungaria (1956), Cehia (1968), Polonia (anii ’80). Pe măsura ce se afla adevărul despre eşecul sistemului comunist în Uniunea Sovietică, intelectualii şi politicienii de stânga din vestul Europei au căutat să dezvolte forme noi ale doctrinei, susţinând că felul în care a fost aplicat marxismul în Rusia era greşit.
Comunismul a căpătat forme groteşti în unele state: în China, „Revoluţia culturală” şi „Marele salt înainte” au dus la moartea a zeci de milioane de oameni; în Cambodgia, dictatorul Pol Pot şi acoliţii săi au ucis o treime din populaţie; în Coreea de Nord, milioane au murit de foame; în Albania, s-au construit milioane de cazemate, din cauza unui lider paranoic care dorea să transforme întreaga ţară într-o unitate militară.
Destrămarea sistemului comunist a avut loc în anii ’80. S.U.A. au crescut cheltuielile militare, forţând cu bună ştiinţă U.R.S.S. să facă acelaşi lucru, americanii fiind conştienţi că economia sovietică nu va rezista unui asemenea efort. Mihail Gorbaciov, noul lider de la Kremlin, a decis reformarea sistemului prin politici numite „glasnost” şi „perestroika”, adică mai multă libertate de exprimare pentru cetăţeni, o mai mare autonomie a unităţilor de producţie şi creşterea democraţiei în cadrul structurilor de partid. Această încercare a fost însă sortită eşecului, deoarece afişarea în public a problemelor interne nu a făcut decât să grăbească sfârşitul.
La sfârşitul deceniului, toatele statele est-europene au abandonat comunismul, România fiind singura ţară unde acest lucru s-a făcut printr-o revoluţie sângeroasă. Germania a fost reunificată, iar foştii sateliţi ai Moscovei au început tranziţia spre economia de piaţă. Partidele comuniste din vest au decăzut, iar regimurile de extrema stângă din lumea a treia s-au transformat in simple dictaturi, fiind lipsite de suportul sovietic.
China şi Vietnamul au luat măsuri de reformă, devenind economii mixte, deşi conduse de partide comuniste. Cuba a ramas o ţară socialistă, dar după retragerea lui Fidel Castro de la conducere au fost luate o serie de decizii spre o mai mare deschidere internaţională. Singura ţară cu adevărat comunistă din prezent este Coreea de Nord, condusă de o dinastie în care mai mulţi autocraţi au avut un conflict deschis cu occidentul, având acum şi tehnologie nucleară.
Partidele social-democrate au o reprezentare puternică, atât în statele fost-comuniste, cât şi în cele occidentale. Multe măsuri propuse de comunişti au fost implementare şi adoptate de restul partidelor în întreaga lume. În America de Sud (în special Venezuela şi Bolivia) persistă lideri socialişti anti-americani, simpatizanţi ai idelor marxiste.
Deşi eşecul economic al experimentelor comuniste este larg acceptat, atât în rândul economiştilor cât şi al publicului, iar ororile comise în ţările comuniste sunt acum cunoscute, persistă nostlagia faţă de acest sistem (în rândul unora din cei care au trăit în cadrul său), precum şi iluzia că ar putea fi resuscitat sub o alta formă modernă, care să evite greşelile trecutului. Criza financiară începută în 2008 a readus la viaţă numeroase grupuri de stânga în întreaga lume, iar simpatia pentru soluţii etatiste este în creştere, în special în rândul tinerilor care nu au trăit în perioada Războiului Rece.
Publicat la 2 Feb 2013 | Citit de 293 ori. || 5 comentarii »
Categorii: Filosofie si libertate, Istoria omenirii
Etichete: economie comunista, inceputul comunismului, originea comunismului, partide comuniste, state comuniste, tari comuniste
Cauți un avocat bun în Cluj?
Vă recomand Cabinetul de Avocaţi Luca din Cluj-Napoca. Am colaborat cu ei în trecut şi mi-au rezolvat nişte probleme juridice delicate. Au preţuri foarte decente, iar în unele cazuri lucrează “pe comision”, adică îşi primesc plata doar la finalul procesului, daca clientul lor câştigă.
Firma este situată în centrul oraşului, la mică distanţă de Tribunal. Cei doi fraţi Luca sunt tineri, dar bine pregătiţi, având alături de ei o echipa de jurişti profesionişti. Ei continuă tradiţia impusă de ilustrul lor tată, celebrul avocat clujean Remus Luca.
Societatea de avocatură are competenţe în multe domenii juridice, fiind capabilă să reprezinte clienţii într-o varietate de cazuri, cele mai des întalnite fiind: recuperări taxe auto, divorţuri şi partaje, recuperări de creaţe, conflicte de muncă, retrocedări ale fostelor imobile naţionalizate.
Partenerii şi asociaţii din cabinet acoperă toate tipurile de drept: civil, penal, comercial, al familiei, financiar şi al muncii. Comportamentul faţă de clienţi este ireproşabil, avocaţii de aici explicând noţiunile pe înţelesul omului de rând care nu are tangenţe cu sistemul juridic, iar în privinţa cheltuielilor şi a onorariului corectitudinea este regula de bază.
Pentru mai multe informaţii:
Adresa: Str. Dorobanţilor nr.25 ap.13, Cluj-Napoca
Telefon/fax: 0264-595.913
Telefon mobil: 0749-982.256
Web: www.avocatluca.ro
Publicat la 15 Jan 2013 | Citit de 54 ori. || 3 comentarii »
Categorii: Advertoriale
Etichete: avocat bun cluj, avocat ieftin cluj, cabinet avocati cluj, firma de avocatura cluj, probleme juridice cluj, societate avocatura cluj
Istoria mormonilor din America
Religia mormonă se numeşte oficial „Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă”. În România nu este foarte cunoscută şi există probabil puţin adepţi, ca de altfel în majoritatea ţărilor din afara Americii de Nord. Acest cult a devenit însă subiect de dezbatere pentru presa internaţională la sfârşitul anului 2012, când Mitt Romney, politician mormon, a avut şanse de a ajunge preşedintele Statelor Unite, dar a pierdut în final alegerile prezidenţiale.
Diferenţa între credinţa mormonă şi alte culte creştine este că aceasta susţine că Isus Cristos a apărut după înviere nu doar în Palestina ci şi pe continentul american. Povestea e cam aşa: undeva prin anul 600, un om din Ierusalim a construit o barcă şi împreună cu familia sa a navigat până în America, devenind strămoşii indienilor americani. Istoria lor a fost scrisă pe tăbliţe de aur, moştenite din generaţie în generaţie, care au fost apoi adunate de un războinic pe nume Mormon şi îngropate în statul New York. Credincioşii mormoni cred că Isus Cristos va avea a doua venire undeva în Jackson County, Missouri, un loc considerat a fi centrul continentului.
Istoria nouă a bisericii mormone începe în 1827, când un tânăr pe nume Joseph Smith a anunţat că i-a apărut în vis un înger, care i-a spus locul unde va găsi tăbliţele de aur. Susţinând că are parte de inspiraţie divină, el a tradus din limba egipteană veche aceste scrieri (fără a le arăta nimănui) şi le-a publicat sub forma Cărţii lui Mormon, după care a început să racoleze adepţi. În primii ani au existat conflicte sângeroase între credincioşii mormoni şi protestanţii din statele Illinois şi Missouri, iar în cele din urmă primii s-au mutat în Utah şi au înfiinţat oraşul Salt Lake City.
Răspândirea mormonismului s-a limitat în mare parte la Statele Unite ale Americii, în special Utah şi zonele învecinate. Mormonii din ziua de azi sunt în general persoane cumsecade, majoritatea practicanţilor fiind serioşi, harnici, împotriva alcoolului, tutunului şi drogurilor, aderenţi la valorile familiei. Poligamia în rândul lor este doar un mit, de fapt biserica a renunţat la ea încă din 1896.
Marea problema a religiei mormone este că se bazează pe un text care se pretinde a fi istoric, dar are o mulţime de erori demonstrabile. Spre deosebire de Biblie care se bazează pe multe pilde, alegorii şi metafore, Cartea lui Mormon are pretenţia de a relata fapte istorice reale. Aceasta a fost scrisă probabil de Joseph Smith, ajutat eventual şi de alte persoane cu mai mult talent literar. Nu există însă niciun fel de relatări privind tăbliţele antice în afară de cuvântul său.
Toate dovezile arheologice şi genetice arată că triburile ameridiene au venit în cele două continente americane din Asia, nu din Europa, cu mii de ani înainte de Cristos. În cartea sfântă mormonă se face referire la tehnologii, animale şi plante care nu existau în America, în momentul venirii primilor colonişti europeni. Printre ele se numără: caii, căruţele, grâul, orzul, metalurgia.
Unele ritualuri mormone au stârnit amuzamentul celorlalţi. De exemplu, credincioşii au „lenjerie magică”, adică un set de îmbrăcăminte care acoperă tot corpul, având rolul de proteja (la propriu şi la figurat) împotriva spiritelor rele, pe care sunt obligaţi să-l poarte când intră într-un templu.
Problema cu religiile noi este că sunt mai uşor de contestat, existând căi mai simple de a demonstra că ceea ce susţin nu are legătură cu realitatea. Credinţele antice se bazează pe mituri şi legende intrate în conştiinţa publicului, mult mai persistente şi mai greu de demontat. Asta nu-i împiedică însă pe credincioşi să accepte chiar şi aceste culte ciudate: numărul total de mormoni la nivel global a fost estimat în 2010 la 14 milioane.
Publicat la 11 Nov 2012 | Citit de 210 ori. || 12 comentarii »
Categorii: Religie si ignoranta
Etichete: biserica lui isus cristos, cartea lui mormon, credinta mormona, joseph smith, religia mormona, sfintii zilelor din urma
Tablete bune la preţuri mici
NovoTab este un site pe care sunt vândute tablete ieftine (din gama medie), precum şi accesorii pentru toate tipurile de telefoane şi tablete. Diversitatea lor satisface toate gusturile, atât ca stil cât şi ca funcţionalitate. Preţurile sunt accesibile, iar plata se face ramburs, în momentul primirii coletului la adresa indicata pe comandă. Transportul este gratuit în Bucureşti şi costă 20 lei în afara capitalei, iar livrarea se face prin curierat rapid.
Cumpărătorii au posibilitatea de a testa tabletele timp de 10 zile după achiziţie, iar dacă în această perioadă nu sunt mulţumiţi le pot returna, primind banii înapoi. Produsele NovoTab funcţionează la fel de bine ca mărcile scumpe, deşi sunt fabricate sub denumiri mai puţin cunoscute; practic, plătiţi doar gadgetul în sine, nu daţi bani în plus pentru un brand de renume.
Lista de produse se actualizează permanent, astfel că merită se reveniţi des pe site pentru a verifica noutăţile. Dacă ceea ce doriţi nu există acolo, puteţi contacta firma, deoarece există şanse ca produsul pe care îl vreţi să poată fi adus pe comandă. Toate produsele au garanţie, cu condiţia păstrării ambalajului iniţial. NovoTab este distribuitor oficial Ainol în România, comercializând numeroase modele de tablete fabricate de această companie.
Publicat la 1 Nov 2012 | Citit de 179 ori. || 11 comentarii »
Categorii: Advertoriale
Etichete: accesorii celulare, accesorii laptop, accesorii mobile, accesorii tablete, accesorii telefoane, tablete ieftine
Poţi înnebuni de la prea mult citit?
Un mit popular care mă amuza încă de când eram copil este ideea că ai putea să devii nebun sau depresiv dacă citeşti (sau înveţi) prea mult. Mă întristează faptul că îl reîntâlnesc în continuare, după atâţia ani, la diferite persoane – unele chiar cu pretenţii de semidocţi, care nu au trăit într-un mediu sărăc sau ostil cunoaşterii.
Statisticile ne arată că românii citesc foarte puţin; majoritatea dintre ei pun foarte rar mâna pe o carte după terminarea liceului (sau chiar a facultăţii), eventual doar dacă este vreun best-seller promovat de “vedete” pe la televiziune, conţinând de cele mai multe ori sfaturi pseudo-ştiinţifice sau poveşti de proastă calitate. Persoanele mai în vârstă, care au pretenţia ipocrită că ar fi mai studioase decât tinerii, citesc chiar mai puţin decât aceştia.
În acest context, scuza că excesul de lectură sau studiu ar dăuna este foarte binevenită pentru majoritatea persoanelor. În loc să se ruşineze de propria lene şi mediocritate, ei susţin de fapt că îşi protejează sănătatea mentală. Pericolul de a deveni genii neînţelese pare să fie foarte prezent în conştiinţa unora, care n-au nici măcar o minimă cultură generală.
Nici în privinţa învăţatului situaţia nu stă diferit. Dovadă este numărul mare de greve şi proteste, în care muncitorii cer statului să le dea pomană, să primească salarii pentru o muncă inutilă, făcând sarcini demult depăşite, care pot fi executate acum automatizat. “Life long learning” este un slogan frumos, folosit în proiectele europene, dar absent din viaţa celor mai mulţi români. Pretenţia de a fi apreciat întreaga viaţă doar pentru ceea ce ai studiat în câţiva ani de şcoală (care oricum nu era adaptată la cerinţele mediului economic) e absurdă, iar dacă ajungi ca în secolul 21, când informaţia este gratis, să nu mai poţi avea o slujbă din cauza lipsei de calificare, e doar vina ta.
Genialitatea are cauze genetice şi mai depinde de unii factori de mediu, prezenţi în copilărie, care nu mai pot fi recuperaţi ca adult, oricât de mari ar fi strădaniile. Persoanele cu abilităţi excepţionale sunt prezentate în filme şi presă de multe ori distorsionat. Savanţii (în sensul englezesc al cuvantului), adică persoanele cu o capacitate excepţională într-un anumit domeniu, au de multe ori dizabilităţi psihologice încă din naştere (de cele mai multe ori autism). John Nash, matematicianul devenit celebru datorita filmului “A Beautiful Mind”, suferea de schizofrenie paranoidă.
Aceştia sunt însă nişte excepţii; marea majoritatea a oamenilor de ştiinţă, chiar şi cei cu realizări extraordinare (inclusiv premii Nobel) nu au niciun fel de boli ale creierului. Faptul este valabil atât pentru cei din ştiinţele exacte, cât şi din cele umaniste. Sunt persoane care au citit enorm, precum Nicolae Iorga, George Călinescu sau Mircea Eliade, fără a o lua razna; cei mai mulţi dintre noi nu am reuşi să mai ajungem vreodată la nivelul lor de cultură nici dacă ne-am dedica tot restul vieţii.
Persoanele inteligente, preocupate de lectură sau ştiinţă, au de multe ori o copilărie mai dificilă, sunt introvertiţi sau singuratici. Este doar o corelaţie, nu o cauzalitate, nu este necesar să existe această condiţie. Depresia sau tentativele de sinucidere au însă cu totul alte cauze, care ţin de obicei de diferite abuzuri la care au fost supuşi în copilărie, în niciun caz nu pot fi atribuite materialelor citite.
Calea spre înţelepciune este lungă, însă poate fi la îndemâna oricui. Depinde doar de ambiţia şi perseverenţa acelui om să-şi depăşească zilnic limitele, să nu înceteze nicio clipă să-şi pună întrebări, să dorească mereu să înţeleagă lumea din jurul său. Cititul şi învăţatul nu se fac din obligaţie, nici de dragul cuiva, nici măcar din cauze unei anumite conjuncturi; ele ne pot schimba viaţa în bine când le facem din plăcere, când credem cu adevărat că cunoaşterea înseamnă putere şi nu ţinem seama de temeri iraţionale şi superstiţii.
