Cât de periculoasă este exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică?

Fracking-ul este printre cele mai controversate tehnologii actuale, iar protestele împotriva extragerii gazelor naturale prin această metodă au ajuns şi în ţara noastră. Lăsând însă la o parte aspectele politice, economice şi sociale ale acestuia, haideţi să vedem ce efect poate avea asupra mediului şi a oamenilor, pentru a decide dacă este justificată reticenţa faţă de el.

Ce este fracturarea hidraulică?

Ce înseamnă fracturare (sau fracţionare) hidraulică? Este o tehnică prin care se pompează apă la presiune mare, la adâncimi mari în pământ, pentru a sparge rocile şi a facilita extragerea gazelor naturale. Sistemul este promovat în unele ţări, interzis în altele şi peste tot e învăluit de mituri şi dispute aprinse.

Deşi se foloseşte de mai mulţi ani, el a ajuns în atenţia publicului în special după apariţia documentarului GasLand, în 2010. Deşi acesta a fost criticat de specialişti, ba chiar şi de proprietarii terenurilor pe care s-au făcut filmările, deşi există site-uri bine documentate care au arătat că e plin de erori şi minciuni, deşi a fost făcut chiar şi un documentar în replică (FrackNation), aceste lucruri nu l-au oprit pe realizatorul Josh Fox, un activist de profesie fără niciun fel de experienţă în domeniul geologiei, să producă un sequel, GasLand 2, lansat anul acesta.

Până recent, gazele naturale erau extrase din depozitele de la mică adâncime, cu o tehnologie relativ simplă. Consumul tot mai mare şi epuizarea resurselor a dus la căutarea a noi rezerve şi la îmbunătăţirea tehnicilor de extracţie. Fracturarea hidraulică se foloseşte pentru a explora rezerve aflate la adâncimi mari (1,5 km – 6 km), unde fracturile naturale ale rocilor nu exista, din cauza presiunii mari şi astfel nu pot fi utilizate procedeele clasice de forare.

Noile tehnologii permit şi extinderea pe orizontală a puţului de foraj, astfel că zăcămintele pot fi exploatate mult mai eficient. Şisturile sunt crăpate de forţa apei pompată în adâncime, iar fisurile sunt umplute cu nisp, astfel că gazele pot ieşi şi sunt extrase prin gaura sondei.

Poate ajunge gazul în apa potabilă?

Una din cele mai frecvente critici la adresa exploatării gazelor de şist este posibilitatea ca pânza freatică din zonele unde aceasta are loc să fie contaminată cu gaze, care ajung apoi până în casele oamenilor.

Există chiar şi o celebră scenă în GasLand, unde apa de la robinetul cuiva ia foc când este apropiat un chibrit aprins, fiind amestecată cu gaze naturale. Desigur, după cum se poate cu uşurinţă găsi printr-o simplă căutare pe internet, scena este trucată, fiind filmată în cu totul altă zonă decât pretinde realizatorul, într-un loc în care nici măcar nu se extrag gaze de şist. De altfel, acest fenomen este vechi, s-a întâmplat în multe locuri din lume (inclusiv în România) şi este caracteristic zonelor unde gazele se afla la suprafaţă, ceea ce nu este cazul pentru cele de şist.

Apa din pânza freatică provine de la adâncimi mici (până la 200 metri). Distanţa între aceasta şi zăcămintele exploatate este de câţiva kilometri, mult prea mare pentru o posibilă contaminare, între cele două existând un strat gros şi impermeabil de rocă.

În zonele cu zăcăminte există într-adevăr niveluri mai mari de gaz metan în puţurile de apă, dar acestea au cauze naturale şi au fost acolo dinainte ca companiile să le exploateze. Trebuie menţionat că aceste puţuri pot fi aerisite printr-un procedeu destul de simplu, lucru care se şi face în multe zone unde apare această problemă.

Vor fi contaminate solul şi apa cu substanţe chimice nocive?

O altă pretenţie a ecologiştilor este că procesul de fracturare hidraulică duce la injectarea de substanţe chimice periculoase în sol, care vor ajunge în plante şi animale, în apa de băut şi în organismele localnicilor.

Ce conţine însă substanţa pompată în şisturi, prin intermediul sondei? În general, este compusă din aprox. 98,5% apă, 1% nisip, iar restul sunt substanţe folosite pentru întreţinerea echipamentelor (cum sunt lubrifianţii). Lista completă a acestor substanţe este publică şi poate fi găsită uşor pe net.

Situaţia este însă similară cu cea a gazelor: distanţa dintre locul unde ajung aceste substanţe şi apa din sol este extrem de mare, de ordinul miilor de metri, riscul ca acestea să pătrundă printr-un strat atât de gros de pământ şi piatră este extrem de mic. De altfel, niciun studiu independent sau făcut de vreo agenţie guvernamentală nu a relevat astfel de incidente.

Au fost într-adevăr probleme în unele locuri, cauzate însă de scurgeri la suprafaţă, iar acest lucru este un risc comun în cazul oricărei industrii. România are de altfel un trist şi lung istoric cu astfel de incidente (vezi cazul cianurilor de la Baia Mare), ca să nu mai vorbim de perioada comunistă când erau tolerate cu bună ştiinţă instalaţii mult mai poluante decât ar fi fost normal (ex. oraşul Copşa Mică).

Există posibilitatea ca fracking-ul să genereze cutremure?

Ideea că explorarea zăcămintelor prin fracturare hidraulică ar provoca cutremure de pământ circulă atât în Occident, cât şi la noi mai nou (în zona Galaţi). Nu este chiar neplauzibilă, în fond extinderea puţurilor pe kilomteri întregi, atât pe verticală cât şi pe orizontală, precum şi spargerea rocilor subterane la presiuni mari ne-ar putea face să credem că pot conduce la seisme.

Intuiţia noastra în acest caz nu este în întregime greşită: procedeul produce cutremure, însă foarte mici, cu câteva ordine de mărime mai mici decât cele care ar putea fi simţite de oameni. Ai mai mari şanse să fii afectat de mişcările solului produse de o maşină care circulă pe şoseaua din faţa casei decât de exploatarea de la câţiva kilometri dedesubt.

A crede că simpla extracţie a gazelor naturale poate produce seisme care să se simtă pe zeci de kilometri înseamnă a supraestima cu mult această tehnologie. Este totuşi o mare diferenţă între fracking şi un test subteran al unei bombe atomice, deci haideţi să păstrăm proporţiile.

Concluzie

În încheiere, vreau doar să precizez că nicio tehnologie nu este 100% sigură şi avem mereu de ales între alternative mai bune sau mai proaste, în funcţie de nevoile şi limitările de moment. Dar între istericale ecologiste, teorii conspiraţioniste şi interese politice şi economice, e greu uneori să ştim ce e adevărat şi ce nu.

Este recomandabil să ne bazăm pe studii şi cercetări făcute prin metode ştiinţifice, de persoane pe cât posibil neutre, cu o metodologie transparentă şi verificabilă. Când găsim un text pe net sau prin presă, e bine să încercăm întotdeauna să ajungem la sursa originală, pentru a vedea dacă are credibilitate sau este doar invenţia cuiva.

Din perepctivă ecologică, folosirea gazului metan este mult mai bună decât arderea cărbunilor sau a petrolului. Energiile „verzi” sunt încă costisitoare şi greu de scalat, pentru un volum mare de producţie. În plus, extragerea cărbunilor şi a petrolului lasă în urmă reziduuri serioase, ba chiar şi producerea panourilor solare sau a morilor eoliene nu este chiar prietenoasă cu mediul.

Astfel, sub raportul costuri/beneficii, gazele stau foarte bine şi exploatarea lor este justificată, cel puţin pentru câteva decenii de acum încolo.

5

4 Responses

  1. Un om de rand
    9 Decembrie 2013
  2. Alex Nicolin
    10 Decembrie 2013
  3. strongvaleriana
    16 Decembrie 2013
  4. hadrianus81
    9 Ianuarie 2014

Write a response