Pixelul meu albastru e mai mare decat flacara lor violet!
Pai nu asta e politica romaneasca? Un concurs de “cine o are mai lunga”. Iar la prostime merge orice; paranormalul e doar ultima moda. Acum ca e recesiune costa prea mult micii si berea, asa ca le dam mai mult circ.
Vina e doar a noastra. Pe bune. Nu mai suport emisiuni in care toata lumea critica clasa politica. Politicienii romani sunt exact cei pe care-i meritam, alesi din randul nostru si ne reprezinta extrem de bine. Daca maine ar exploda o bomba atomica in centrul Bucurestiului si am fi nevoiti sa alegem altii, ar fi exact la fel.
Ah, deja va revoltati! Asta e din cauza ca sunteti ipocriti. Boala veche si grea romaneasca! Va credeti mult mai buni (mai morali) decat sunteti. Adevarul e ca un popor mai ipocrit decat al nostru e greu de gasit in Europa.
Toti injuram Romania, dar vedem in ea ceva abstract. Nu ne dam seama ca noi suntem Romania! Ne injuram de fapt pe noi. Nu e paradoxal sa ai o parere foarte proasta despre tara si foarte buna despre tine? Cand multiplici asta la nivel de milioane devine mentalitate colectiva. Si astfel apar problemele.
Nu suntem capabili sa ne auto-evaluam corect. Si evident, nu suntem capabili nici sa-i evaluam pe altii corect. Asa ca ne alegem politicienii pe care-i meritam.
Deci nu mai vreau sa aud critici. Nu mai am rabdare de talk-showuri politice. Nu ma intereseaza nemultumirile “omului simplu de pe strada”; d-aia o duce rau: pentru ca e prea simplu.
Nu e o acuzatie totala; in fond, cauzele sunt numeroase. Istoric suntem defazati fata de vestul Europei si conjunctura geopolitica a format in patria noastra mioritica un anumit tip de cultura. Dar sa nu ne asteptam sa ne schimbe cineva. N-o vor face nici europenii, nici americanii. O putem face doar noi insine. Si atunci vom trai (ceva mai) bine.
Gandhi zice (am tot auzit expresia asta in ultimul timp): “Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!”.
Publicat la 3 Jan 2010 | Citit de 97 ori. | Categorii: Politica, Romania, Societate || Niciun comentariu »
Filosofia libertatii
O doza de gandire sanatoasa (libertariana)…
Publicat la 18 Dec 2009 | Citit de 85 ori. | Categorii: Societate || Niciun comentariu »
Exista presa independenta?
Se iluzioneaza cineva ca la noi e mai bine?
Publicat la 3 Dec 2009 | Citit de 83 ori. | Categorii: Societate || Niciun comentariu »
Post-liberalism, post-socialism, post-industrialism
Istoria a inceput recent. Desi omul, intr-o forma apropiata de cea actuala, exista de cateva milioane de ani, pentru noi istoria a inceput de vreo 300 de ani. A inceput odata cu epoca industriala, cu primele ateliere din Anglia care foloseau puterea aburului. Pana atunci sensul istoriei nu era clar; epoca feudala europeana nu prevestea o continuare glorioasa, putea oricand sa degenereze in barbarie. In plus, istoria incepe pentru noi intr-un mod subiectiv: pana acum trei secole, aveam 99,9% sanse sa fim niste tarani analfabeti sau sclavi pe mosia cuiva, deci accesul la cunoastere era total restrictionat si nu luam parte la crearea istoriei (cel putin nu ca indivizi, poate intr-o mica masura ca gloata). Acum, evolutia omenirii este clara si (sa speram) ireversibila.
Revolutia burgheza a insemnat abolirea feudalismului, pierderea puterii de catre aristocratii proprietari de pamanturi si venirea la putere a unui noi grup social, proprietarii industriali. Industrializarea a insemnat o urbanizare masiva, miliarde de tarani au devenit muncitori si au venit la oras (sau localitatile lor au devenit orase). Evident, educatia si conditiile de trai s-au imbunatatit, dar nu dintr-un gest altruist al noilor conducatori ci dintr-o necesitate practica: un muncitor calificat, sanatos si multumit era mult mai productiv si aducea un profit mai mare. Imperativul numarul unu a fost (si este) banul.
Noua clasa formata (numita de marxisti “proletariat”) avea nevoie de reprezentare politica; asa a aparut socialismul, in ideea ca liderii lumii noi sa fie cei care muncesc si nu cei care detin fabricile. In ultimii 150 de ani, scena politica a avut trei mari orientari: consevatorismul (aparator al marilor proprietari, aproape disparut acum, fiind inlocuit de crestin-democrati, populari sau republicani), liberalismul (reprezentand patronii din industrie, liber-profesionistii, “gulerele albe”) si miscarile de stanga care reprezentau muncitorii – “gulerele albastre”: comunismul, socialismul, social-democratia.
Ultimul secol a insemnat in mare masura lupta intre stanga si dreapta, intre (neo)liberalism si diferite tipuri de socialism. Istoria s-a scris din perspectiva unui conflict intre clase. Intre timp insa s-a intamplat ceva. Ceva ce schimba total datele problemei. S-a schimbat paradigma.
Atat liberalismul cat si socialismul sunt ideologii care apartin paradigmei industriale; aceste filosofii politice sunt facute pentru o lume in care majoritatea populatiei munceste in industrie, deserveste industria sau detine industria. Dar industria, in sensul ei clasic, incepe sa dispara. Miscarea are loc incet dar sigur si se accelereaza. Primul semn a aparut in anii ’50 ai secolului tercut, cand in Statele Unite, cea mai dezvoltata tara de pe glob, numarul angajatilor in sectorul serviciilor l-a depasit pe cel din industrie. Cei din perioada respectiva era prea prinsi in intrigile razboiului rece pentru a observa aceasta mutatie. Dar cativa sociologi, politologi si futurologi au inteles care e trendul; printre primii a fost Alvin Tofler, o personalitate care mi-a influentat si mie foarte mult gandirea inca din adolescenta, de la primele lecturi “serioase” in domeniul politico-economic.
Azi, in toate statele dezvoltate, industria a ramas cu mult in urma serviciilor ca numar de angajati si valoare produsa. “Muncitorul la banda”, prototipul preferat inca de pe vremea lui Ford al celor care vedeau lumea in alb si negru, ca o lupta intre doua clase, incepe sa dispara. Automatizarea industriei a generat conditii mult mai bune de munca, o diversificare mult mai mare a produselor si o crestere a nivelului de cunostinte pe care un muncitor trebuie sa le aiba. Incepe sa se puna un accent tot mai mare pe creativitate si inteligenta, slujbele de rutina cu operatii repetitive au fost aproape total inlocuite de roboti industriali. Retineti: vorbim de natiuni dezvoltate, in celelate exista destule “sweat shops” unde inca se lucreaza in semi-sclavie, dar trendul este acelasi peste tot.
Sindicatele au o mare problema: cand muncitorii au roluri foarte variate, implicit si interesele lor devin diferite, astfel ca e greu sa se coaguleze idei comune pe care sa le sustina cu totii. Angajatii din servicii, mai ales cei cu pregatire superioara (care sunt tot mai numerosi) nu au mare nevoie de un sindicat care sa-i reprezinte, deoarece nu sunt usor inlocuibili, concedierea lor fiind costisitoare pentru firma si deci isi pot negocia singuri conditii bune de munca.
Patronatele s-au schimbate si ele foarte mult; proprietarul burghez, gras si cu joben, care isi trata angajatii cu dispret, a fost inlocuit de sisteme corporatiste complicate de management; interesul financiar ramane acelasi (maximizarea profitului) dar linia de demarcatie intre “exploatator” si “exploatati” e tot mai greu de tras.
Doctrinele clasice sunt clar depasite, iar partidele de tip catch-all sunt populiste si nu reprezinta o solutie pentru noua configuratie a economiei globale. Nici liberalismul si nici socialismul, in sensul lor clasic, nu au gasit raspunsuri adecvate pentru lumea de azi. E nevoie de noi abordari, de noi doctrine, nu doar de adaptari ale celor vechi. Nici neo-liberalismul si nici “a treia cale” social-democrata nu si-au atins obiectivele. E nevoie de o ideologie care sa cuprinda nevoia de libertate individuala, democratia participativa, progresul social, protectia drepturilor omului, asigurarea nevoilor fundamentale ale fiintei umane, rationalismul, protejarea climei, sprijinirea spiritului antreprenorial, globalizarea…
Cum se va ajunge la un asemenea sistem? Vor evolua partidele actuale? Vor apare altele noi? Va fi nevoie de o revolutie sau va exista o tranzitie pasnica? Exista vreun model pentru aceasta noua forma de organizare? Poate socialismul libertarian?…
Publicat la 20 Oct 2009 | Citit de 271 ori. | Categorii: Idei si cugetari, Politica, Societate || 4 comentarii »
Ghicitorii in urina
Ma enerveaza atotcunoscatorii. Adica cei care cred ca le stiu pe toate. Bine, asta e boala nationala in Romania. Dar pe langa mioriticul obisnuit, exista o specie aparte de conspirationisti care se distanteaza de restul turmei.
Ei au acces la sfere mai inalte. Ei merg pe surse, intelg lucruri la care noi restul prostimii nu avem acces. Ei au nu doar pile, cunostinte si relatii… Au amici sus-pusi, au prieteni in servicii secrete, masonerie, politica, grupuri oculte, cercuri restranse de putere unde se decide soarta lumii zi de zi.
Pentru ei, totul e un complot. Ei prezic dezastre iminente, iar dupa ce acestea nu au avut loc, nascocesc motive complicate, jocuri malefice in zonele de influenta care au determinat amanarea preconizatei nenorociri pentru a o repune pe tapet dupa un timp, chiar mai groaznica decat inainte.
Oamenii astia simt in urina. Simt enorm, vaz monstruos. Pentru ei, soarta noastra, viermi umili ce suntem, e demult decisa. Nu mai avem nicio sansa sa mai facem ceva pentru a scapa de chinurile ce ni sau pregatit de niste personaje meschine prin camere intunecate, imbacsite de fumul gros de trabuc.
Poate doar sa avem norocul de ne alege cu grija stapanii. Sau de a evita sa fim victime colaterale. Poate daca avem bafta si prindem o sansa extraordinara, avem dreptul la un mic crampei de fericire. Asa, printre picaturile de suferinta impuse de marii licurici. Dar rar se intampla asta.
Aceste persoane cred ca sunt bine intentionate. Cred ca ne dezvaluie niste informatii extraordinare care ne pot schimba viata. Cred poate si-n revolutii spontane generate de citirea unor mesaje pe forumuri online. Dar ce obtin de fapt? Si mai multa blazare. Resemnarea unora care-i cred partial, fanatismul (si bolile psihice) ale altora care-i cred prea mult.
Conspirationismul nu aduce nimic bun. E o capcana cultivata de niste frustrati care nu pot intra tocmai in culisele pe care le denigreaza. Dar gandirea critica, responsabilitatea individuala, exercitarea tuturor drepturilor democratice, cultivarea libertatii individuale si solidaritatea cu ceilalti aduc mult mai multe beneficii.
Publicat la 3 Oct 2009 | Citit de 291 ori. | Categorii: Actiune civica, Societate || Niciun comentariu »
Ar trebui sa fie prostitutia legala?
Se spune ca e cea mai veche meserie din lume. A existat peste tot, in toate societatile, chiar si in periodele tulburi in care preotii conduceau societatea (de fapt primele prostituate documentate istoric – “tarfele babilonului” – au aparut chiar pe langa temple). Exista motive serioase ca aceasta indeletnicire sa ramana ilegala sau sunt doar prejudecatile noastre? Ipocrizia feminina, macho-ismul masculin (care atribuie peiorativul “curva” foarte usor multor femei, pe cand “gigolo” are un sens pozitiv) si preconceptiile cultivate de religie au tinut in umbra prostitutia de foarte mult timp.
Care ar fi argumentele pro si contra?
In favoarea reglementarii prostitutiei (ca asta facem, o reglementam, scotand-o din ilegalitate, nu inseamna ca o si inucurajam si chiar cred ca trebuie restrictionate metodele de promovare a ei) este in primul rand ideea ca o putem controla mai bine. Daca bordelurile sunt legale, vor plati taxe, vor fi controlate de fisc si agentii sanitari, fetele vor beneficia de asistenta medicala si clientii vor avea sanse mai mici sa contracteze vreo boala cu transmitere sexuala. Metodele contraceptive ar trebui sa fie obligatorii, iar cele de protectie impotriva BTS recomandate cu tarie. Fetele vor fi obligatoriu majore si ar trebui sa beneficieze de consiliere gratuita pentru… schimbarea carierei (reorientare profesionala).
Vor dispare “pestii” si impreuna cu ei o intreaga retea suburbana de mafioti, se va diminua serios traficul de persoane (sau de “carne vie” – mie nu-mi place deloc expresia asta). Probabil ca multi din politie si politica nu au interesul sa fie normalizata activitatea asta tocmai pentru ca li s-ar reduce veniturile din spaga.
Impotriva legiferarii sunt valabile doar argumentele etice; si nu ma intereseaza traditia sau biserica, ci doar morala umanista (ideile feministe, daca vreti). Adica da, nu e normal ca femeia sa fie fortata sa-si exploateze corpul pentru bani. OK, daca a fost alegerea ei nu comentam, dar foarte rar e vorba de o decizie rationala, in marea majoritate a cazurilor e vorba de fiinte disperate, provenite din familii destramate, care nu au din ce trai, ba mai trebuie sa-si intretina si copii sau rude si apeleaza la acest mijloc extrem pentru a face rapid niste bani.
Acceptand prostitutia, societatea isi recunoaste propria slabiciune, incapacitatea de a le oferi o alta sansa acestor femei. Pe de alta parte, amendarea si prigonirea lor le face si mai mult rau. Mai bine sa fie protejate de institutiile statului, consiliate, sa li se ofere acces gratuit la educatie, sa primeasca tot sprijinul pentru ca in viitor sa poata renunta la acest “job” daca doresc.
Unele societati avansate (nu doar economic, ci si ca mental colectiv) au ales varianta in care doar “clientii” sa fie amendati. Nu cred ca e o idee buna. Romania e departe de constiinta civica a acelor tari. Nu are rost sa ne mintim singuri, sa ne prefacem ca problema nu exista, sa negam o realitate. In plus, dupa o jumatate de secol de comunism au ramas multe frustrari sexuale in societatea noastra. Consumatori de prostitutie exista destui pe la noi, daca le restrictionezi accesul la acest “serviciu” va creste numarul de violuri si agresivitatea in familie.
Astept deci o decizie matura a clasei politice si o presiune mai mare din partea societatii civile pentru ca aceasta problema sa fie rezolvata. Sondajele arata ca romanii sunt receptivi la initiativa reglementarii prostitutiei, deci este posibil ca politicienii sa poata trece peste opozitia bisericii ortodoxe si sa adopte o lege in acest sens.
Publicat la 28 Sep 2009 | Citit de 384 ori. | Categorii: Actiune civica, Societate || 2 comentarii »
10 argumente pentru o republica parlamentara
Pana la ascensiunea fidelului Boc in scaunul de premier, a existat o lungă serie de confruntări între cele două “palate”, Cotroceni şi Victoria, respectiv între instituţia prezidenţială şi şeful guvernului. Conflictul permanent dintre preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Călin Popescu-Tăriceanu este un exemplu graitor. Această stare conflictuală datează încă de la începutul anilor ’90, în special de la adoptarea noii constituţii democratice post-revoluţionare în 1991. Criticată pe bună dreptate din numeroase perspective, “opera” lui Antonie Iorgovan a creat, intenţionat sau nu, premisele unei stări de tensiune între cele două instituţii fundamentale ale statului, menţionate mai sus, prin lipsa de claritate a definirii atribuţiilor fiecăreia dintre ele. Aceeaşi situaţie se întalneşte, de altfel, în relaţia dintre cele două camere ale Parlamentului. Sistemul actual pare conceput pentru a favoriza birocraţia, jocurile de culise şi loviturile de palat, nu pentru a crea un cadru simplu şi eficient de guvernare în interesul alegătorilor.
În acest context, convingerea mea este că o schimbare de sistem care ar clarifica mult viaţa politică românească ar fi transformarea României în republică parlamentară. Ideea nu este total nouă, a mai fost menţionată ocazional în cei 17 ani ai tranziţiei, cel mai cunoscut susţinător al ei fiind la un moment dat Valeriu Stoica. Spre deosebire de dăţile anterioare însă, de această dată ideea trebuie promovată de societatea civilă, fiind astfel lipsită de orice interes de moment care ar favoriza ascensiunea conjuncturală a unei anumite forţe politice. De asemenea, simultan cu aceasta transformare, este necesară implementarea unor măsuri colaterale de reformă a sistemului electoral şi politic românesc, contribuind astfel la o schimbare profundă a clasei politice şi aşezarea fragilei democraţii de la noi pe temelii sănătoase.
Vă propun spre dezbatere şi reflecţie 10 argumente în favoarea acestei idei:
1. Legitimitatea cea mai mare este dată de votul direct al electoratului. Este firesc ca persoană aleasă direct să aibă cele mai multe prerogative de conducere în stat. Puterea primului ministru este mult mai mare decât a preşedintelui, astfel că este normal ca primul să fie ales prin vot popular.
2. În România e necesară o schimbare de mentalitate; poporul trebuie să înţeleagă că puterea administrativă este mult mai importantă şi afectează mai mult viaţa omului simplu decât atribuţiile diplomatice sau militare. De asemenea, trebuie să dispară imaginea liderului ca un conducător autocratic, voievod, tătuc al poporului şi să fie înlocuită cu cea e unui lider modern, profesionist, competent şi stilat, carismatic dar şi tehnocrat. Votând primul ministru este incurajată o schimbare de paradigmă în mentalul colectiv mioritic.
3. Preşedintele trebuie să fie o persoană abilă în relaţiile externe, o personalitate stilată, cu o cultură bogată, cu bun gust şi prestanţă. Votul popular aduce adeseori în prim plan persoane populiste, demagogi şi vedete apărute peste noapte. Alegerea preşedintelui de către Parlament ar mări şansele evitării ascensiunii unor extremişti sau persoane nepotrivite în această poziţie de reprezentant al naţiunii române. Iar alegerea primului ministru ar putea creşte discernământul electorilor, confruntarea fiind axată mai mult pe soluţii administrative şi mai puţin pe impresie artistică. Astfel este favorizată ascesiunea profesioniştilor în cea mai importantă funcţie în stat, o condiţie esenţială pentru instaurarea meritocraţiei pe plaiurile noastre.
4. Sistemul propus scade şansele unui conflict între Preşedinţie, Guvern şi Parlament, delimitează mai clar atribuţiile fiecărei instituţii în parte, iar împreună cu măsuri simultane de reformă constituţională oferă condiţiile administrării mai eficiente şi mai puţin birocratice a ţării.
5. Rolul Parlamentului, cea mai democratică instituţie, creşte ca importanţă, iar imaginea acestuia se îmbunătăţeşte; legislativul va avea astfel ocazia să-şi ocupe şi în România locul firesc de for decizional al naţiunii, iar controlul popular asupra reprezentanţilor se va putea exercita mult mai eficient; de asemenea, statisticile ONU au dovedit că gradul de corupţie la nivel înalt este mai mic în acest sistem.
6. Republica parlamentară este sistemul cel mai uzual în Europa, dovedindu-şi eficienţa în nenumărate ţări; monarhia constituţională este foarte asemănătoare cu acest sistem. Practic singurele state dezvoltate care nu au unul din aceste două sisteme sunt Statele Unite şi Franţa.
7. Sistemul parlamentarist oferă o mai buna reprezentativitate grupurilor minoritare, puterea fiind răspândită pe o plajă mai largă decât într-o republică prezindeţială. În condiţiile adversităţilor puternice dintre diversele grupări din ţara noastră, un asemenea sistem ar încuraja reconcilierea româno-română şi ar favoriza dialogul şi deciziile consensuale.
8. Într-o republică parlamentară dezbaterile din legislativ sunt mult mai serioase, implicarea societăţii civile şi a grupurilor de lobby creşte, astfel că nivelul de democraţie participativă a ţării este mai ridicat.
9. Sistemul propus permite schimbarea puterii fără organizarea de alegeri, precum şi organizarea de alegeri mai simplu, ori de câte ori este necesar; astfel, este considerat mai puţin rigid şi mai natural, adaptat situaţiilor de moment.
10. Şansele apariţiei unor tendinţe autocratice din partea preşedintelui, a unei semi-dictaturi personale de tip bielorus, dispar intr-o republică parlamentară, unde acesta poate fi revocat oricând de către legislativ.
Publicat la 17 Sep 2009 | Citit de 364 ori. | Categorii: Politica, Societate || Niciun comentariu »
Cinste lor, corporatistilor! Sau… nu?!
Se tot vorbeste in ultimele zile de manifestul Alexandrei Svet, o auto-proclamata revolutionara de secol 21, care ridica baricade si lanseaza petarde pe Facebook impotriva “vechii ordini” (sau mentalitatilor depasite). L-am primit si eu pe mail, ca multi altii; mi-am dat seama din prima ca e prost, neconvingator, o simpla stratagema de marketing.
Sunt atat de multe probleme cu el incat nici nu stiu cu ce sa incep… In primul rand, gagica nu are credibilitate; probabil ca multi masculi frustrati sexual cu pretentii intelectuale care se dau pe net au fost sfatuiti de organ sa ii dea credit maxim, dupa ce i-au vazut poza. Pe mine ma lasa rece chestia asta. Haideti sa depasim momentul si sa punem in locul ei o figura neutra ; nu, nu una grasa si urata ca dupa aia se inverseaza prejudecatile, scopul nostru e sa dispara cu totul.
Deci tipa asta lucreaza la Q-Magazine, revista condusa de Floriana Jucan, ziarista devenita vedeta dupa ce si-a tras-o cu un ambasador elvetian si i-a distrus omului cariera. Unii suspecteaza niste legaturi cu PSD-PC in toata povestea asta; sper ca nu, adica dupa ce ca-i dam electoratului de stanga mici si bere, acum vrem sa-l punem sa mai si voteze cu pula…
Trecand peste background, care oricum nu e relevant daca analizam obiectiv o “opera”, hai sa ne aplecam asupra textului propriu zis. In primul rand, e aberant sa speri ca poti convinge romanii plecati din tara sa se intoarca. Poate pe cei care erau oricum prea dobitoci si nu au reusit sa faca ceva pe afara, pe astia da, ii putem convinge. Pe restul… cum? Convergenta economica, sociala si culturala cu Europa de vest va dura vreo 40-50 de ani. Cine are rabdare sa astepte atata? Sau se iluzioneaza cineva ca avem milioane de martiri dispusi sa se sacrifice pentru… propasirea spatiului nostru geografic (ca-n rest mare lucru nu ofera Romania)?
Antagonismul “ei – rai, noi – buni” probabil prinde la un public imbecilizat, format sa gandeasca doar in alb si negru (pe model crestin, ca tot suntem cea mai credincioasa tara din Europa), pentru care descifrarea complexitatii nuantelor de gri este un efort inutil. Citarea lui Petre Tutea dovedeste limitele serioase ale autorilor – sau poate e doar o tehnica de manipulare, se stie ca zgandarirea orgoliului nationalist al mioriticilor prin mentionarea vorbelor de duh ale ratatilor interbelici provoaca accese instante de placere si aprobare.
Ideea ca milioane de romani ar fi destepti m-a amuzat teribil, iar argumentele aduse aproape ca mi-au provocat binemeritata defecatie din zicala (“a te caca pe tine de ras”). Alexandra vorbeste de stresul sesiunilor, de licente, mastere si doctorate… si noi stam ca prostii si ne intrebam: bai fato, tu in ce dracu’ de tara traiesti?! Orice om cu IQ rezonabil care a facut o facultate la noi stie ca orice loser o poate termina si ca cei care au notele cele mai mari nu sunt de obicei cei mai destepti, pentru ca la noi materiile sunt depasite, modul de predare stupid si practica inexistenta, astfel ca doar niste papagali fara discernamant ingurgiteaza exact ce doreste profesorul fara sa-si puna intrebari asupra aplicabilitatii sau relevantei acestor cunostinte in lumea reala.
Partea buna vine cand domnisoarea se straduieste sa ne arate cat de grea e viata de angajat la companie mare (multinationala daca se poate, ca suna mai bine asa). Mult stres, draga! Sedinte, traininguri, PowerPointuri, team buildinguri… aproape ca te simti vinovat, ti se face mila de ei, bietii oamenii nu mai au timp nici sa se masturbeze cu atat mai putin sa MUNCEASCA CEVA CU ADEVARAT! Plimbatul colii de hartie, organizarea, coordonarea si planificarea la nesfarsit, reforma si restructurarea, despicatul firului in patru cu deadline si batutul apei in piua cu talent, copy/paste-ul de la filialele occidentale pe salarii de la 1000 de euro pe luna in sus… sunt tot atatea chinuri prin care acesti eroi ai neamului trec zi de zi. Promovarea lor se face pe un sistem meritocratic extrem de riguros, bazat pe intrigi, blowjob, pupat in cur, nepotism si rezultate spectaculoase bazate pe exploatarea fara scrupule a unor conjuncturi favorabile prezente intr-o economie emergenta. Poate cineva sa-mi zica care sunt diferentele intre a lucra la o mare corporatie (ma refer la munca de birou) si a lucra la stat?…
Manifestul ne convoaca pe toti, cei “tineri, destepti, cu atitudine, experti in domeniul lor” sa ne alaturam miscarii… ma intreb unde naiba sunt astia? Sa fie oare cei 15.000 de specialisti de care se vorbea acum vreo 10 ani, dar pe care nimeni nu i-a vazut vreodata? Oare chiar crede cineva ca oamenii ajunsi in pozitii de conducere in marile companii sunt acolo doar pe baza de competenta, intr-un mediu de business atat de nociv si atipic precum cel romanesc?
Apelul devine tot mai patetic (desi se vrea mobilizator), incheindu-se cu o parafrazare dupa “yes we can” (vai, cata imaginatie!) si apoi urmeaza o nota de copyright (???) – pai cum vreti sa raspandim manifestul daca e cu drepturi de autor? Sau asta era o reminiscenta a creierului spalat in corporatie, ca doar acolo nimic nu e gratis, totul are un pret… Romania nu poate fi condusa ca o afacere, cum viseaza unii! O tara nu e un concept abstract, e o suma de oameni, cu emotii, nevoi, sentimente… Fiintele umane nu pot fi daune colaterale in vreo miscare inteligenta de business, nici pioni de sah in vreun joc economic. Omul e un scop in sine, nu o simpla unealta la dispozitia unui manager, dispensabila daca acesta are o zi mai proasta!
Vrei o “miscare a romanilor cu balls”, Alexandra? Sunt convins ca pe multi romani i-ai atins la inima si la “balls” cand te-au vazut invitata la toate posturile TV… Sunt vulgar, nu-i asa? Poate chiar putin grobian. Dar Alexandra, tu care detesti atat de mult “papusile blonde cu un singur talent”… tu ce talente ai? Si ce urmaresti de fapt?
Dupa 20 de ani de la… schimbarea de sistem din decembrie 1989, Romania inca nu se ragaseste, directia in care mergem nu e deloc clara si nici macar identitatea noastra nu e sigura. Si atunci… multi profita de asta, politicieni, smecheri, lideri religiosi, escroci din toate domeniile si grupurile socio-profesionale. Nu credeti orice, nici chiar daca un mesaj provine de la o fata frumoasa, care vorbeste limbi straine, foloseste un jargon cu multe neologisme care “da bine” si lasa impresia de siguranta si corectitudine. Probabil ca ea are o directie, dar nu e deloc sigur ca e doar a ei si cu atat mai putin ca e a voastra. In fond, in corporatie, manipularea maselor se invata zi de zi; se numeste marketing si e obligatorie pentru a avea succes. Vorba americanului: un cacat, invelit in aur, e tot un cacat.
Publicat la 11 Sep 2009 | Citit de 286 ori. | Categorii: Advertising si marketing, Romania, Societate || 2 comentarii »
TEDx Bucuresti: prima editie
Ati auzit vreodata de TED? Este o organizatie non-profit din Statele Unite care de vreo 25 de ani face lucruri extraordinare. Sub deviza “ideas worth spreading”, ei organizeaza anual mai multe conferinte care aduna laolalta cele mai remarcabile personalitati din stiinta, cultura, arta si politica. Evenimentele sunt relativ informale, fiind destinate publicului larg, nu doar expertilor, tocmai pentru a incuraja “raspandirea ideilor” mentionate de vorbitori. Fiecare speaker are cate 20 de minute pentru a-si prezenta subiectul; se foloseste destul de des si videoproiectorul. In general, temele discutate aici sunt destul de non-conformiste, in sensul de inovatoare; personalitatile sunt “trend-setters”, astfel ca o analiza atenta a opiniilor exprimate la aceste adunari poate aduce mult mai multa claritate in privinta deslusirii directiei in care se indreapta societatea noastra.
TED incurajeaza organizarea de evenimente similare, independente, in sistem de semi-franicza, sub sigla TEDx. Prima conferinta de acest gen din Romania a avut loc la Bucuresti pe 27 mai 2009. Am urmarit prezentarile si sunt chiar foarte bune. Felicitari organizatorilor!
Publicat la 1 Aug 2009 | Citit de 334 ori. | Categorii: Colectia 'Romani de valoare', Dezvoltare personala, Educatie, Inovatii si trenduri, Personalitati, Societate, Stiinta si tehnologie || 1 comentariu »
Paradoxul democratiei
Se spune despre democratia capitalista ca nu este un sistem perfect, dar ca este cel mai putin rau dintre toate care au existat. Desi actualul sistem de democratie reprezentativa, implementat intr-o masura mai mica sau mai mare de majoritatea statelor, are serioase probleme, impresia generala este ca poate fi perfectionat, ca poate exista o evolutie din interior, ca timpul revolutiilor a trecut si ca votul popular duce in final la cele mai bune rezultate, chiar daca traseul este unul sinuos.
Asa sa fie? Poate afirmatiile de mai sus stau in picioare pentru primul secol si jumatate de democratie, de la revolutia franceza pana la cel de-al doilea razboi mondial. Poate nici chiar atat – in fond si Hitler a fost ales democratic. Dar in lumea postbelica si mai ales de la revoltele studentesti din 1968 pana azi situatia pare sa se fi schimbat. Cresterea graduala a nivelului de educatie si cultura a populatiei determina, teoretic, o crestere paralela in calitatea oamenilor politici alesi de cetateni. Dar in ultimele patru decenii, de cand rolul mass-media audio-vizuala a crescut dramatic, ceva s-a schimbat. Trivialitatea castiga teren in fata seriozitatii. Presa se tabloidizeaza, gonind dupa ratinguri tot mai mari, generate de cererea poporului; scaderea calitatii continului media genereaza la randul ei o alterare a nivelului de cultura civica a oamenilor; apare astfel un cerc vicios de care politicienii au invatat sa profite.
Politicienii nu mai sunt alesi azi pe baza de inteligenta si eficienta; popularitatea lor este determinata de factori tot mai banali si stupizi. Partidele nu mai au principii, doctrinele sunt in plina disolutie, noua paradigma “catch all” inseamna de fapt manipularea populatiei de catre toti, o competitie in care cine stie sa fraiereasca mai bine votantii castiga. Iar cetatenii se lasa fraieriti si nu sunt in stare sa ceara altceva.
Si totusi, ce alternativa exista la votul popular? Sistemele utopice testate pana acum, care nu luau in considerare acest amanunt, au esuat lamentabil, tarand dupa ele in groapa de gunoi a istoriei si cateva milioane de morti. Nu am un raspuns… Poate democratia participativa, stimulata de noile mijloace tehnologice (mai ales internetul), impreuna cu o educatie (mai ales civica) mai profunda si stabilirea unor criterii de performanta pentru politicieni ar putea reforma sistemul. Dar sunt destul de sceptic ca acest mecanism de poate urni din loc in actualele conditii, cand fortele care i se opun sunt mult mai puternice. Ar fi totusi trist sa devenim o societate de legume, cu o clasa politica specializata in “manufacturing consent”…
