Oare la ce S-a referit Mantuitorul? oare la cei ca voi?…Hmmm mai mult ca sigur!

Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat “roman” (800). Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii “romane” deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei. Asa cum Constantinopolul elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectiva. Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei “filioque”. Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei “filioque” din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula “filioque”. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce “filioque” in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa “filioque”, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea “filioque”, latinii nu se multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de “sustragerea” lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin – Nicolae I si Leon al IX-lea – incercau supunerea Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini. Schisma in secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente – unul traditional si altul liberal-reformator – explica situatia creata la Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I. Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului. Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.

Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2) ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6) falsificarea dreptei credinte prin “filioque”. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase “filioque” in crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.

Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului. Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras. Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul azimei si postirea sambetelor, ci si pe “filioque” si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere situatia papei, captiv la Benevent, s-a incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa, in interesul combaterii normanzilor.

Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa totusi le scrie obsedat de primatul sau: “daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe…. Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa……..”. Legatii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti, pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a “ partizanilor lui”.

Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand “sa vada Dumnezeu si sa judece”. PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de credinta formula “filioque”, ca pnevmatomahii. Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: “sa fie anatema, impreuna cu ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va indrepta”. La adapostul “oficiului lor de ambasadori”, legatii au parasit rapid orasul, de mania poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a cautat sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054. PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti; 3) neprezenta in Simbol a adaosului “filioque”. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: “nu taiati barbile voastre”. In privinta casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: ”Voim ca sa ramana in vigoare si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti…caci apostolul invata: cinstita este nunta intru toate”. Referitor la prolema Filioque, se spune: „…iar daca Sf.Duh purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului Sfant”….Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la “interpreti” si de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:”…deci, prin purtarea de grija a piosului imparat, actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.”- (tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteste incheiata.

Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu persoane. Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu cred ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici”. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau in deplina liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt de dusmanie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza “ereziei” si a neascultarii lor fata de papa.

Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie 1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa accepte “unirea” de la Ferrara – Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adaugat altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I…Deci catolicii=fail ce sa mai vorbim despre rupturile din catolicism in prim plan prin Luther apoi alte rupturi cu miile din care facei parte inclusiv voi PENTICOSTALII! Cat despre Maica Domnului evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viata Fecioarei Maria. Ea este fiica unica a lui Ioachim si a Anei, care o consacra serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, in Galileea (Lc. 1, 26-27), ea este logodita cu Iosif, nume mentionat in genealogia redata de Evanghelia dupa Matei (1, 16), cu scopul de a arata ca Iisus apartine dupa nasterea Sa fizica poporului iudeu, inscriindu-Se in linia descendenta davidica. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul lui Iosif si al Mariei (Lc. 3, 23; 4, 24; In 6, 24), desi Iosif are o paternitate legala asupra Lui, nu una fizica (Mt. 1, 20-25). Aici primeste vestea cea buna de la ingerul Gavril (Lc. 1, 26-38), fiind salutata apoi de Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul (Lc. 1, 42-45). Dupa nasterea Fiului sau, cel Unul-Nascut, in Betleem (Lc. 2, 4-16), ea este alaturi de Iisus in toate marile momente ale vietii si activitatii Lui: taierea-imprejur, prezentarea la tmplu, fuga in Egipt, predica in templu, minunea din Cana (In 2, 1), in timpul Patimilor, dupa care Fecioara este incredintata apostolului Ioan (In 19, 25). Dupa inaltarea la cer a lui Iisus (Fapte 1, 14), Fecioara impreuna cu fratii lui Iisus si femeile care au urmat pe Hristos fac parte din cercul apostolic.
Pina in secolui al IV-lea, lipseste o literatura proprie despre Fecioara Maria, cu toate ca scrierile apocrife se refera deseori la scene din viata ei. De pilda, cartea Petrecerii Prea Sfintei Fecioare, atribuita episcopului Meliton de Sardes, mentioneaza ca apostolii, care au inconjurat pe Fecioara in ultimele clipe ale ei, au dus trupul sau spre ingropare in valea lui Iosaphat, dar aici, in fata mormintului, a fost inaltata la cer.
In Biserica apuseana(catolicii), incepind cu episcopul Epifanie de Salamina, cultul Maicii Domnului ia o mare amploare. Printre altele, sarbatoarea Adormirii este deja amintita de Grigorie de Tours(594)in Tratat despre minuni. Sub papa Grigorie (590-604) sarbatoarea era comemorata la Roma la 15 august (in vechile martirologii la 18 ianuarie). Papa Sergiu (687-701) prescrie anumite rugaciuni pentru sarbatorile mariale (Nasterea, Bunavestirea, Curatirea la Templu si Adormirea). O serie de parinti si scriitori din Rasarit au consacrat Maicii Domnului numeroase tratate, studii si in special omilii si imne, ca de pilda: Ioan Damaschin, Gherman de Constantinopol, Modest de Ierusalim, Andrei de Creta, Teodor Studitul. Literatura cultica este plina de rugaciuni si doxologii referitoare la persoana si rolul Maicii Domnului in iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu.
Invatatura ortodoxa despre Fecioara Maria poate fi rezumata in citeva nume sau titluri principale:
- Mireasa, pururea Fecioara. Termentul aiparthenia – pururea – fecioria – apare pentru intiia oara la sfintul Ignatie (Epistola catre Efeseni XIX, 1), care considera nasterea virginala a Mintuitorului ca unul din marile mistere ale mantuirii, de unde va fi reluat de intreaga traditie patristica pentru a desemna zamislirea fara prihana a lui Hristos din sinul Fecioarei, fara interventia omului. Cuvintul insusi, prin puterea Duhului Sfint, este Cel care Isi asuma trup omenesc adevarat din trupul Fecioarei: Intelepciunea si-a zidit casa (Pilde 9, 1). In viziunea rugului care nu se mistuia (Ies. 3, 2-3), comentatorii disting para de foc, simbolul maternitatii si ramurile, simbolul fecioarei. In cartile liturgice, ea este numita poarta vietii, fecioara neintinata, usa Domnului neumblata, prin care singur Cel prea inalt a trecut si pe tine insati pecetluita te-a pazit. Ea a zamislit fara saminta si a nascut in chip negrait pe Dumnezeu Cuvintul, cu curatia fiind pecetluita si cu fecioria pazita, astfel incit mai inainte de nastere a fost fecioara si in nastere fecioara si dupa nastere iarasi a ramas fecioara (parthenos).
- Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, inscris pe icoane cu initialele MR-THU, este ( )-Mater Domini – Maica Domnului (Lc. 1, 43). Titlul ( ) – a fost adoptat de catre al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), impotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a invataturii ortodoxe despre unirea celor doua firi in Iisus Hristos, dar Biserica nu le-a introdus in crez.
Fecioara a nascut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu, de aceea ea e Nascatoare de Dumnezeu: Pe Cel ce s-a nascut mai inainte de veci din Tata fara de maica, pe Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu, in anii cei de apoi L-ai nascut intrupat, din curate singiurile tale, fara barbat, de-Dumnezeu-Nascatoare. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, zamislitoare in chip de negrait a trupului lui Hristos. Prin ea, Cel navazut Se face vazut. Fiul insusi Si-a luat din Maria firea Sa omeneasca, trup si suflet, prin procesul maternitatii si zamislirii fara de pacat, de la Duhul Sfint: Cuvintul Tatalui cel necuprins, din tine, Nascatoare de Dumnezeu, S-a cuprins, intrupindu-Se.
Nestorie, care separa in Fiul lui Dumnezeu intrupat doua persoane, cea dumnezeiasca si cea omeneasca, sustinea ca Iisus este un simplu om in care Fiul a venit si a locuit si cu care formeaza o unitate foarte strinsa. Impotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama ca Fecioara nu a nascut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu insusi, care Si-a luat din ea firea omeneasca desavirsita. Astfel, a fost recunoscuta maternitatea ei dumnezeiasca, impreuna cu fecioria ei.
- Cea plina de har (Lc. 1, 28), Prea Sfinta (Panagia), Imparateasa. Vechiul Testament vorbeste deja de preaslavirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificata cu scara dintre cer si pamint, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastra umana, pe care ingerii lui Dumnezeu se suie si se pogoara. In traditia patristica, Maria este comparata cu Eva, fiind chipul unei noi umanitati. Dupa cum Eva a luat parte la caderea si moartea lui Adam, tot asa Maria a participat la intoarcerea chipului celui intinat la chipul cel dintii. Pe de o parte, ea a cistigat aceasta stare prin umilinta sa (Lc. 1, 27-48), pe de alta parte, ea a fost sfintita prin salasluirea Cuvintului, devenind izvor de curatire si nestricaciune. Sfintul Ioan Damaschin, in Omilie la Adormire, o numeste templul Cuvintului. Sfinta mai presus decit toti sfintii, mai cinstita decit heruvimii si mai preamarita decit serafimii, ea este acoperitoarea, aparatoarea, mijlocitoarea si ajutatoarea credinciosilor. Mare solitoare a crestinilor, ea inalta rugaciunile acestora la tronul lui Dumnezeu si Fiul sau: Tu esti rugatoarea cea fierbinte catre Fiul tau si Dumnezeul nostru ca rugaciunile Maicii mult pot spre imblinzirea Stapinului. In acest rol ea este invocata la liturghie, cantata in imnologie si reprezentata in iconografie.
Biserica Ortodoxa n-a acceptat cele doua dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic pe temeiul pietatii mariale din Biserica apuseana: zamislirea imacultata a Fecioarei (1854) si inaltarea cu trupul (1950). Cele doua dogme strica raportul dintre om si Intruparea lui Dumnezeu, dar si dintre Iisus Hristos si iconomia mintuirii. Dupa har nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria este dupa nastere fiica lui Adam si numai astfel ea reprezinta umanitatea care asteapta mintuirea: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul Tau (Lc. 1, 38). De aceea si indumnezeirea ei este rodul Intruparii Cuvintului, care e unica sursa a nestricaciunii. Inaltarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omenesti, dar ea nu anuleaza rolul de unic mijlocitor si rascumparator al lui Iisus Hristos caci Hristos este cel care ii inalta trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihanite si pururea mijlocitoare pentru Biserica este adinc imprimat in pietatea ortodoxa.
Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea…dar la voi davide parca e PAUZA aceasta bucurie ma duc la somn Doamne Ajuta! Amin!