De ce nu funcţionează comunismul

Comunismul este o ideologie anti-umană. Poate sună ciudat, având în vedere că utopia comunistă promite tocmai contrariul, susţinând idealul umanist al omului ca scop în sine şi niciodată ca mijloc al realizării altor scopuri.

Dacă însă umanismul a reuşit să schimbe paradigma medievală, în care Dumnezeu era centrul universului, punând omul în locul său, comunismul nu a făcut decât să mute iar focalizarea de pe fiinţa umană pe o entitate abstractă (statul).

Luptând împotriva individualismului, comunismul refuză omului posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile sale cele mai profunde, obligându-l să şi le însuşească pe cele ale comunităţii, indiferent dacă este sau nu de acord cu ele.

Comunismul este o construcţie artificială, împotriva naturii omului. În sistemele comuniste, cetăţenii care nu se pot adapta sunt arestaţi sau împuşcaţi, fiind consideraţi duşmani ai poporului; nicio clipă nu se pune problema că sistemul în sine ar putea fi greşit.

Utopia marxistă promite crearea „omului de tip nou”, o persoană evoluată care crede şi practică idealul comunist; în realitate, acest om nu a apărut nicăieri, deşi au fost ridicate mormane de cadavre ale „oamenilor de tip vechi” pentru devenirea sa.

Omul nou nu avea cum să se nască, deoarce natura umană nu se schimbă doar pentru că vor nişte lideri politici. E firesc ca oamenii să se gândească în primul rând la binele lor personal, instinctele lor biologice îi fac să fie astfel. Să te aştepţi ca toţi să devină nişte idealişti care sunt preocupaţi doar de binele societăţii e aberant şi nu poate avea decât rezultate dezastruoase.

Comunismul este o formă de religie seculară. Deşi au luptat împotriva religiilor clasice, istoria ne-a arătat că ţările comuniste au făcut acest lucru doar pentru a înlocui o formă de îndoctrinare cu alta, ambele la fel de iraţionale.

Creştinismul pleacă de la ideea că omul este egoist şi trebuie să aibă ca scop mântuirea sufletului; omul poartă astfel toata viaţa povara păcatelor sale, multe dintre ele imaginare. Marxismul porneşte de la ideea contrară, că omul este altruist, astfel că va lucra de bunăvoie pentru binele general, iar oricine nu doreşte acest lucru este un degenerat care merită omorât; utopia comunistă este echivalentul pământean al raiului religios.

Ambele doctrine sunt stupide. Omul nu este nici rău şi nici bun, nici pur altruist şi nici pur egoist. Fiinţa umană se simte împlinită atunci când îşi urmăreşte propriile interese, dar şi când colaborează voluntar cu alte persoane pentru un scop comun sau când dăruieşte ceva altui om din proprie iniţiativă. Omul este complex, cu infinite nuanţe de gri, nu poate fi pus într-un şablon reducţionist şi pedepsit dacă refuză să se încadreze.

În comunism, omul nu are control asupra propriului destin. Statul hotărăşte pentru el în fiecare moment important al vieţii sale. Sistemul decide unde va merge la şcoală, ce slujbă va avea, când va ieşi la pensie, în ce oraş va fi repartizat, ce apartament va primi, ce maşină va conduce, ce produse va putea să-şi cumpre, când şi unde va merge în vacanţă, cu cine are dreptul să vorbească şi să se întâlnească, câţi copii îi este permis sau trebuie să facă, cum să se îmbrace, cât de lung să aibă părul şi barba, ce are voie să spună…

În comunism, omul este doar o rotiţă într-un mecanism, un pion pe o tablă de şah. Colectivitatea este mai presus de individ, iar liderii comunişti decid în numele ei. Nevoile unei persoane sunt insignifiante, iar dacă este nevoie poate fi chiar sacrificată pentru binele comun.

Drepturile individuale sunt restricţionate sever, deşi comunismul promite să fie o ideologie a libertăţii. În practică însă, conducătorii cunosc fragilitatea sistemului, iar pentru a-l proteja le răpesc cetăţenilor posibilitatea de a comunica, de a se organiza, de a lua legătura cu exteriorul şi a fi influenţaţi, de a scrie şi afirma idei controversate sau chiar de a studia anumite domenii (cum a fi psihologia sau filosofia) care ar putea să releve slăbiciunile doctrinei.

Comunismul doreşte egalizarea forţată a oamenilor. Nu ne naştem egali, suntem diferiţi din prima clipă a vieţii noastre, prin particularităţile biologice pe care le avem. Avem dorinţe diferite, posibilităţi diferite şi nevoi diferite. Doar noi putem şti ce suntem cu adevărat capabili să facem şi ce este cel mai bine pentru noi.

Când statul doreşte să uniformizeze populaţia, să-i facă pe toţi cetăţenii perfect egali, de fapt urmăreşte transformarea unui grup de indivizi într-o turmă de animale, uşor manipulabilă şi controlabilă. Cetăţeanul comunist trăieşte într-o permanentă disonanţă cognitivă, ajungând să fie apatic, indiferent, dezumanizat, un zombie cu chip uman care nu crede că are voie să-şi mai dorească ceva de la viaţă din teama de a nu ieşi din tipare şi a fi ostracizat.

Liderii sunt însă exceptaţi de la aceste norme. Deşi promite o societate fără clase, comunismul nu are succes nici în acest domeniu; astfel, vechile elite capitaliste (oameni de afaceri, politicieni, intelectuali etc.) sunt înlocuite în scurt timp cu noile elite comuniste, respectiv privilegiaţii din eşaloanele superioare din partid, ce beneficiază de facilităţi la care omul rând poate doar să viseze.

Economia comunistă nu funcţionează. Sistemul pleacă de la ideea că toată proprietatea trebuie să fie în mâinile statului, întreprinderile private sunt interzise, iar persoanele particulare au mari restricţii în ceea ce priveşte bunurile pe care le deţin (în unele state, cum era Cuba, chiar şi apartamentele şi maşinile aparţineau statului, fiind închiriate de acesta cetăţenilor).

Rezultatul este uşor de anticipat. Când proprietatea este comună, nimeni nu mai este responsabil pentru ea şi nici interesat s-o întreţină. O zicală din popor spune: „ce-i al tuturor e al nimănui”. Fiecare persoană este interesată să obţină maximum de beneficii de pe urma proprietăţii colective, depunând minimum de efort.

Furturile din bunurile publice ajung să fie considerate normale,oamenii simt că li se cuvine să ia lucruri de la stat, deoarece sunt şi ale lor şi nu se consideră recompensaţi suficient pentru activitatea depusă în slujba acestuia. În timp totul se degradează, de la fabrici şi insituţii până la străzi, clădiri şi zone verzi.

În comunism, lipseşte motivaţia de a munci. Dacă toţi sunt plătiţi la fel, salariile fiind foarte apropiate, iar bonusurile aproape inexistente, ce interes are un om să muncească mai mult, să aducă inovaţii pentru care nu va fi răsplătit, să vină cu idei noi riscând să supere mediocrii din posturile de conducere?

Deşi oamenii îşi doresc să progreseze şi au tendinţa de a-şi îmbunătăţi mereu condiţia, entuziasmul le dispare la scurtă vreme după angajarea în primul post de la stat, când văd că în sistem au succes cei leneşi şi parşivi, iar zeloşii sunt luaţi de fraieri.

Mai devreme sau mai tarziu şi aceştia din urmă ajung să îngroaşe rândurile „morţilor vii”, a maselor debusolate care merg la serviciu şi aşteaptă doar ca timpul să treacă pentru a putea evada şi a ajunge iar în micul lor sanctuar de sănătate mintală din propria locuinţă.

Planificarea centralizată comunistă este un eşec. Ideea că un grup de oameni dintr-un birou pot pune la cale toată activitatea economică a unei ţări este absurdă din start. Sunt zeci de mii de unităţi economice, toate legate între ele, cu milioane de angajaţi (cu voinţă proprie), care toate depind de nenumăraţi factori aleatori: fluctuaţiile preţurilor internaţionale, starea vremii, evenimente neprevăzute din sistemele de comunicaţii şi transport şi mai ales dorinţele imposibil de prevăzut ale consumatorilor.

Nici cu cele mai sofisticate computere (care erau deja folosite în ţările comuniste la finalul anilor ’80) nu ai cum să calculeze valorile a milioane de variable interdependente, mai ales când apar în schemă şi fiinţe umane, imposibil de cuantificat. Câteva dintre ele vor fi mereu greşite, generând un efect de propagare în lanţ care va deforma întregul sistem.

Economia de stat are foarte puţine pârghii de auto-reglare, astfel că erorile apărute în planificare se perpetuează în timp, ducând la pierderi foarte mari şi o eficienţă mult mai scăzută decât în cazul economiei de piaţă.

Preţurile din comunism sunt artificiale. Ele sunt calculate tot de planificatorii economici, pe baza unor factori arbitrari, cum sunt costurile de producţie, numărul de ore lucrate, capacitatea întreprinderilor şi programele sociale ale guvernului. Dorinţele consumatorilor, deşi sunt cele mai importante, nu sunt luate în calcul.

Nu există deci o relaţie între cerere şi ofertă, între preţul pe care cumpărătorii sunt dispuşi să-l plătească şi cel dorit de firmele producătoare. Deşi critica capitalismul pentru aşa-zisele „crize de supraproducţie” (generate în realitate de stat) şi nivelul de trai scăzut al muncitorilor, comunismul a reuşit performanţa de a avea rezultate mult mai proaste în ambele privinţe.

Lipsa corelaţiei dintre cerere şi ofertă le-a făcut munca imposibilă planificatorilor, astfel că companiile de stat aveau stabilite cote de producţie fără vreo legătură cu realitatea. În unele domenii magazinele şi depozitele erau pline de produse inutile, generând pierderi imense, iar în altele (cum era în domeniul alimentar) exista penurie permamentă, provocând cozi, raţionalizare şi sărăcie generalizată de facto, deşi în statistici cetăţenii o duceau bine.

Toate experimentele comuniste au eşuat. Argumentul unora că marxismul sau comunismul nu au fost încă aplicate cu adevărat, sub forma lor originală, este greu de susţinut, după ce sistemul a fost testat în câteva zeci de state, provocând peste tot numai dictatură, mizerie şi milioane de morţi.

Au existat diferenţe între tipurile de comunism încercate, astfel că nu se poate vorbi doar despre un singur model greşit. Comunismul sovietic nu era unicul standard, existau foarte multe particularităţi în China, Coreea de Nord, Iugoslavia, Albania sau Cuba. Faptul că mai există şi azi ţări cu partide comuniste la conducere care şi-au liberalizat însă economia este doar o dovadă în plus că şi cei din interior sunt conştieţi de înfrângerea sa.

S-au făcut şi experimente comuniste interesante în zone speciale din cadrul statelor capitaliste; nici acestea nu au funcţionat. Un exemplu foarte bun este cel al kibutzurilor din Israel; în acestea, toţi locuitorii veniseră ca voluntari şi trăiau într-o formă de colectivizare totală (inclusiv obiectele din case fiind folosite la comun). Deşi nu aveau cheltuieli de apărare, spre deosebire de alte ţări comuniste, ba mai primeau şi subvenţii de la statul evreu, economia lor s-a dus de râpă, iar următoarea generaţie a locuitorilor şi-a dorit deja schimbarea sistemului.

Sistemul comunist nu evolueză şi este sortit să ajungă la groapa de gunoi a istoriei. Lipsa motivaţiei pentru crearea de invenţii şi noutăţi a pus statele comuniste în situaţia de a practica la scară largă furturile de tehnologie din vest, deşi aveau bugete foarte mari pentru cercetare ştiinţifică.

Persecuţiile asupra celor care doreau reforme în sistem au produs anchilozarea acestuia, făcându-l tot mai neadaptat la condiţiile unei lumi noi, în care muncitorii din industrie şi agricultură au devenit minoritari în economie şi nu mai puteau reprezenta structura de bază a societăţii. Când comunsimul intră în metastază, corupţia devine generalizată, populaţia nu mare are nici minimul necesar pentru a supravieţui, iar sistemul politic devine autoritar, mizând pe agresiune (atât internă, cât şi externă) pentru a-şi prelungi agonia.

Orice sistem care este construit impotriva firii umane se va dezintegra după un anumit timp. Din păcate, comunismul a produs suferinţă enormă multor oameni nevinovaţi, ba chiar şi idealiştilor care au crezut în el, înainte să dispară din istorie. Deşi mai există încă destui naivi care mai susţin că vreo formă de a sa ar putea funcţiona, mă îndoiesc că va mai reveni vreodată pe scena istoriei în prim plan. Sunt însă favorabil ideii ca aceste persoane să-l experimenteze pe pielea lor, în cadrul unor micro-comunităţi, pentru a se convinge practic dacă pot trăi ei înşişi în acest fel.

4

13 Responses

  1. Catalin Lazar
    10 Februarie 2013
  2. Paul Negru
    10 Februarie 2013
  3. Horia Plugaru
    15 Februarie 2013
  4. Paul Negru
    17 Februarie 2013
  5. donjoe
    17 Februarie 2013
  6. Paul Negru
    18 Februarie 2013
  7. Paul Negru
    24 Februarie 2013
  8. rupavili
    2 Martie 2013
  9. Paul Negru
    4 Martie 2013
  10. rupavili
    4 Martie 2013
  11. donjoe
    9 Martie 2013
  12. Paul Negru
    10 Martie 2013
  13. alex
    30 Aprilie 2013

Write a response