Nu stiu care e situatia la Bucuresti, dar la Cluj bordurile vechi erau intr-adevar degradate si trebuiau schimbate; nu am vazut borduri schimbate de mai multe ori, dupa cum se zvonea prin capitala.
In schimb, atat la Cluj cat si la Bucuresti, bordurile noi sunt de o calitate mult mai proasta decat cele vechi. Daca inainte se foloseau borduri din granit, care rezistau fara probleme cateva zeci de ani, acum s-au montat borduri de beton, care dupa 2-3 ani sunt deja ciobite, sparte sau degradate. Acelasi lucru se poate spune si despre dalele instalate pe trotuare, mai putin in zonele pietonale unde s-au pus vechile piatre cubice scoase de pe strazile modernizate.
E greu de aflat (si poate chiar mai putin important) cate procente au firmele X si Y in afacerea bordurilor si care e relatia lor cu primarii pedelisti. Ma intereseaza in schimb modul in care sunt cheltuiti banii publici. Nu este normal ca licitatiile sa aiba ca unic criteriu pretul si astfel lucrarile publice sa fie executate cu produse extrem de proaste care se degradeaza foarte usor. Ar trebui sa ne mai gandim si pe termen lung, sa nu facem improvizatii din putinii bani pe care-i avem.
In Cluj strazile au termen de garantie 3 ani; in Bucuresti am auzit chiar de zone unde au doar 1 an. Este revoltator de putin! Din informatiile mele, in Germania strazile au 7 ani termen de garantie; sa nu mai vorbesc de numarul straturilor de asfalt folosite, grosimea acestora, calitatea bordurilor… Vorba aia: suntem prea saraci ca sa ne permitem produse proaste!
Este ciudata si perseverenta cu care unele firme italiene castiga contractele de asfaltare, desi nu par sa fie prea perfectionisti si majoritatea lucrarilor sunt executate tot de firme romanesti mici, in sub-antrepriza. Sa fie oare vorba de o „afinitate culturala” intre cele doua popoare de ginta latina, respectiv disponibilitatea „motivarii” autoritatilor romane sa-i aleaga pe italieni ca parteneri?…
