Despre morti, nu numai de bine!

N-am inteles niciodata expresia (romaneasca?) “despre morti numai de bine!”. De ce moartea unui om il absolva de orice vina? De sa stergi cu buretele toate actiunile sale negative si sa mentionezi doar meritele lui? Sa fie oare vorba de un sentiment de remuscare al poporului roman, care isi apreciaza valorile doar dupa moarte si le ponegreste sau alunga in timpul vietii? Sau poate e o ipocrizie bazata pe religie?

E ciudata diferentierea asta intre “cele doua lumi”; cand o persoana trece hotarul “vietii de apoi”, intra intr-o realitate paralela; restul semenilor accepta tacit iesirea lui din jungla mioritica, in care toti arunca cu rahat, si il pun pe alt palier: personajul decedat devine intangibil. Uneori situatia devine chiar gretoasa, fostii dusmani ai mortului incepand sa-i laude faptele bune dupa ce in tot timpul vietii acestuia l-au atacat constant.

Modelul de comportament generat de aceasta expresia poate parea pozitiv in aparenta; in fond, mai reduce din starea conflictuala existenta oricum din plin in societate. Dar de fapt acest tip de cenzura introduce noi limitari in mentalul colectiv. Refuzul de a analiza obiectiv activitatea unei persoane decedate este similar cu negarea trecutului istoric. Iar greselile trecute care nu au fost asumate si corectate tind sa se repete.

Trecutul trebuie privit intotdeauna cu detasare, indiferent daca este vorba de intamplari istorice petrecute cu mult timp in urma si care nu mai afecteaza direct viata de azi sau de viata unor oameni apropiati. De ce suntem dispusi sa acceptam impactul negativ avut de personaje odioase, precum Hitler, Stalin si Ceausescu, dar suntem ipocriti cand e vorba de persoane publice controversate moarte cu scurt timp in urma?

Ganditi-va la Silviu Brucan, Dan Iosif, patriarhul Teoctist, Domokos Geza, Eugen Barbu, Vasile Milea, Alexandru Paleologu, Sabin Balasa, George Pruteanu, Monica Lovinescu, Antonie Iorgovan, Aristide Buhoiu. Sa fie totul despre acesti morti… numai de bine?