O scurtă istorie a comunismului

Comunismul este, în teorie, un sistem de organizare a societăţii bazat pe proprietate colectivă asupra bunurilor, respectiv restricţionarea sau chiar limitarea totală a proprietăţii private. Statul (adică întreaga comunitate) este proprietar al tuturor mijloacelor de producţie, iar rezultatele acesteia sunt distribuite în mod egal între toţi locuitorii.

Un slogan comunist celebru spune: „fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”, adică fiecare cetăţean munceşte atât cât poate în folosul societăţii şi primeşte de la aceasta exact ceea ce are nevoie. Premisa este că toţi oameni muncesc cu plăcere pentru colectivitate şi se mulţumesc să obţină beneficii egale cu ale tuturor celorlalţi.

În forma sa ideală, comunismul înseamnă o conducere colectivă, sub forma unei democraţii participative, fără lideri, clase sociale sau privilegiaţi de orice fel. Probabil e inutil de menţionat că aceste deziderate nu au fost puse în practică nicăieri, în cele câteva zeci de ţări care au experimentat sisteme comuniste în ultimul secol. Dar cum a început comunismul?

Primele forme de organizare tribală, datând din paleolitic, sunt asemănătoare cu conceptele comuniste asupra proprietăţii. La grupurile de vânători-culegători, hrana era pusă la comun, iar munca se făcea după puterile fiecăruia. Trebuie însă menţionat că standardul de viaţă al acestor oameni era extrem de scăzut, moartea fiind frecvent violentă din cauza conflictelor permanente între triburi, iar mai mulţi antropologi susţin că civilizaţia a început să se dezvolte exponenţial după apariţia specializării în muncă, a schimburilor de produse şi a proprietăţii individuale.

În antichitate au mai fost şi alte grupuri care trăiau „la comun”, cum ar fi primele comunităţi de creştini şi unele secte evreieşti. Unii filosofi greci au cochetat cu ideile comuniste, „Republica” lui Platon fiind un exemplu în acest sens. Ideile proto-comuniste au luat avânt în epoca industrială, din cauza condiţiilor foarte proaste în care trăia cea mai mare parte a populaţiei, care începuse însă să aibă acces la informaţie. În perioada revoluţiei franceze, iacobinii doreau redistribuirea egală a proprietăţilor şi egalitate totală între cetăţeni, n-au ajuns sa implementeze aceste idei.

Comunismul s-a născut însă cu adevărat ca şi concept fundamentat ideologic prin scrierile lui Karl Marx, ajutat de Friedrich Engels, la jumătatea secolului XIX. Filosof, sociolog şi economist, acesta şi-a dezvoltat teoriile în exil, în Anglia. Marx înfiinţează Comitetul de Corespondenţă Comunistă, prin care păstra legătura cu diverşi simpatizanţi de stânga din întreaga Europă. În 1848 publică „Manifestul Comunist”, care devine cea mai influentă lucrare a acestei ideologii.

Karl Marx consideră că societatea umană se îndreaptă inevitabil spre comunism, acesta fiind un pas firesc în evoluţia umană, urmând epocilor primitive sclavagiste, feudalismului şi capitalismului. El vede întreaga societate prin filtrul relaţiilor de clasă, considerând că există o luptă permanentă între aristocraţi şi burghezi (exploatatori) şi proletari – muncitori şi ţărani (exploataţi). Soluţia pe care o promovează în manifestul său este înlăturarea violentă a vechii orânduiri şi formarea unui sistem social în care toţi cetăţenii să fie absolut egali.

După publicarea cărţii „Capitalul”, în 1869, care analizează relaţiile de proprietate şi cele de muncă din capitalism, Marx se implică fondarea primei Asociaţii Internaţionale a Muncitorilor, destinată să unească comunisţii şi socialiştii de pe glob într-o singură organizaţie, care avea să fie numită mai târziu „Prima Internaţională”.

La sfârşitul secolului XIX, în multe state europene dezvoltate se organizează diferite grupuri radicale de stânga care militau împotriva conducerilor autoritare. În 1871, revoluţionarii socialişti din Franţa stabilesc Comuna din Paris, care nu rezistă însă decât pentru scurt timp. Karl Marx şi Friedrich Engels devin membri ai Partidului Social-Democrat din Germania, care a fost timp de câţiva ani interzis.

Trebuie menţionat că statele vest-europene au început să adopte în această perioadă măsuri sociale menite să crească standardul de viaţă al muncitorimii, pentru a evita cooptarea ei în mişcările de extrema stângă. Astfel, se limitează numărul orelor de muncă, se interzice munca copiilor, se îmbunătăţesc condiţiile din fabrici, se infiinţează primele sisteme de stat de asigurări sociale (pensii, şomaj şi sănătate).

La începutul secolului XX, după ce ideile marxiste se răspândec în toatele statele europene industrializate, organizaţiile de stânga se reunesc în „A Doua Internaţională”.  Încep să apară însă critici din interior. Mikhail Bakunin, un important anarhist de stânga, consideră că statul nu are cum să dispară în timp, după cum susţine teoria marxistă. Eduard Bernstein şi alţi stângişti moderaţi consideră că nu este nevoie de o răsturnare radicală a vechiului sistem, ci pot fi introduse treptat măsuri în favoarea claselor de jos.

Se conturează astfel diferenţele între diferitele doctrine de stânga. Comuniştii susţin preluarea puterii prin revoluţie violentă şi exproprierea forţată a tuturor proprietarilor. Socialiştii sprijină o evoluţie graduală spre comunism, pe care o consideră inevitabilă, dar sunt mai puţin favorabili egalitarismului agresiv. Anarho-sindicaliştii sau anarho-comuniştii consideră că statul trebuie să dispară odata cu prorpietatea privată, altfel existând riscul unei dictaturi. Social-democraţii cred în reformarea sistemului actual, prin păstrarea în anumite limite a proprietăţii private, împreună cu taxe mari pentru cei bogaţi, asistenţă socială consistentă şi o implicare puternică a statului în economie.

Deşi Marx şi alţi gânditori comunişti erau convinşi că această nouă paradigmă va avea succes în statele cele mai industrializate, prima mare ţară care a devenit comunistă a fost Rusia, un stat relativ slab industrializat, cu o pondere mică a muncitorilor în rândul populaţiei şi un accent mare pus pe agricultură. Revoluţia condusă de Lenin în 1917 a transformat Imperiul Ţarist în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, deschizând astfel drumul spre răspândirea globală a comunismului.

Vladimir Lenin a fost ajutat de germani, cu bani şi arme, interesul lor fiind legat de retragerea Rusiei din război, obligaţie pe care acesta şi-a onorat-o după ce a ajuns la putere. Condiţiile mizere în care trăiau majoritatea ruşilor au contribuit la căderea vechiului regim, deşi comuniştii nu erau încă foarte cunoscuţi sau apreciaţi în rândul populaţiei.

În 1919 este creată „A Treia Internaţională”, cunoscută sub numele de „Comintern”, prin care U.R.S.S. susţinea răspândirea comunismului la nivel global. Moartea lui Lenin în 1924 îl aduce la putere pe Stalin, care devine un dictator sângeros ce va ucide milioane de oameni din propriul popor. Mongolia devine ţară comunistă în1924, cu sprijin rusesc. Revolte au loc în Germania, Ungaria, Italia şi Bulgaria, dar sunt înfrânte.

Succesele economice promise de comunişti au întârziat să apară, deşi propaganda era foarte puternică în Uniunea Sovietică, atât pe plan intern cât şi extern. După perioada „comunismului de război”, care a ţinut de la revoluţie până în 1923, când toate forţele potrivnice au fost învinse, Lenin a fost nevoit să introducă „NEP” – Noua Politică Economică, care permitea o mai mare autonomie micilor producători şi întreprinzători, contrazicând practic propria doctrină.

După 1929, pană în 1941, la intrarea Rusiei în război, s-a desfăşurat o campanie de coelctivizare forţată a terenurilor şi industrializare rapidă. Miliioane de ţărani au fost ucişi, pentru ca aveau terenuri mari şi erau consideraţi mici moşieri (chiaburi) sau refuzau să îşi cedeze pământurile. Statul a organizat înfometări planificate, în care oamenii nu aveau dreptul să-şi consume propria producţie şi ajungeau să moară prin inaniţie. În întreaga societate rusă a fost declanşat un regim al terorii, extrem de mulţi disidenţi şi cetăţeni de rând consiederaţi potenţiale pericole la adresa regimului au fost omorâţi, începând cu toţi intelectualii din vechiul regim până la comunişti neloiali lui Stalin.

În perioada celui de-al doilea război mondial, s-a trecut de la propaganda internaţionalistă şi pacifistă la cea patriotică. Lupta anti-nazistă a fost numită „Marele război de apărare a patriei”. Inamicul comun a dus la acceptarea regimului comunist ca partener de dialog şi aliat în război de către puterile occidentale. După victoria împotriva lui Hitler, influenţa sovietică a crescut foarte mult. În numeroase state din estul Europei au ajuns la putere regimuri-marionetă comuniste, susţinute de U.R.S.S.

Unele ţări, deşi comuniste, şi-au menţinut o independenţă parţială faţă de Kremlin. În Europa, acestea au fost Iugoslavia, Albania şi parţial România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. China devine comunistă în 1949, fiind apropiată de Moscova până în 1960. Sovieticii au susţinut cu resurse partidele comuniste din occident, însă acestea nu au ajuns la putere în nicio ţară importantă din Europa de vest. Partidele social-democrate s-au distanţat de cele comuniste, alegând să fie loiale sistemului democratic.

Comunismul a avut însă succes în multe state slab dezvoltate din Africa, Asia şi America de Sud. Regimuri dictatoriale de stânga şi de dreapta se perindau succesiv la putere în multe dintre ele, fiind sprijinite de Uniunea Sovietică, respectiv Statele Unite. Între cele două superputeri s-a creat un conflict ideologic, numit „Războiul Rece”. Deşi nu s-au confruntat niciodată direct, deoarece ambele aveau suficientă forţă pentru a distruge complet adversarul, lupta a avut loc prin intermediul altor state-satelit.

Cele mai importante astfel de conflicte în care s-au implicat forţele celor două puteri sunt războaiele din Coreea, Vietnam şi Afganistan. Primul s-a încheiat cu un armistiţiu şi divizarea, în al doilea au câştigat comuniştii, rănind astfel orgoliul americanilor, iar ultimul a reprezentat o aventură dezastruoasă pentru U.R.S.S. care a costat foarte mult, accelerându-i decăderea. Permanenta ameninţare a armelor nucleare a ţinut lumea în teroare timp de mai multe decenii, sub spectrul distrugerii totale.

În statele est-europene au avut loc mai multe revolte anti-comuniste, cele mai semnificative fiind în Ungaria (1956), Cehia (1968), Polonia (anii ’80). Pe măsura ce se afla adevărul despre eşecul sistemului comunist în Uniunea Sovietică, intelectualii şi politicienii de stânga din vestul Europei au căutat să dezvolte forme noi ale doctrinei, susţinând că felul în care a fost aplicat marxismul în Rusia era greşit.

Comunismul a căpătat forme groteşti în unele state: în China, „Revoluţia culturală” şi „Marele salt înainte” au dus la moartea a zeci de milioane de oameni; în Cambodgia, dictatorul Pol Pot şi acoliţii săi au ucis o treime din populaţie; în Coreea de Nord, milioane au murit de foame; în Albania, s-au construit milioane de cazemate, din cauza unui lider paranoic care dorea să transforme întreaga ţară într-o unitate militară.

Destrămarea sistemului comunist a avut loc în anii ’80. S.U.A. au crescut cheltuielile militare, forţând cu bună ştiinţă U.R.S.S. să facă acelaşi lucru, americanii fiind conştienţi că economia sovietică nu va rezista unui asemenea efort. Mihail Gorbaciov, noul lider de la Kremlin, a decis reformarea sistemului prin politici numite „glasnost” şi „perestroika”, adică mai multă libertate de exprimare pentru cetăţeni, o mai mare autonomie a unităţilor de producţie şi creşterea democraţiei în cadrul structurilor de partid. Această încercare a fost însă sortită eşecului, deoarece afişarea în public a problemelor interne nu a făcut decât să grăbească sfârşitul.

La sfârşitul deceniului, toatele statele est-europene au abandonat comunismul, România fiind singura ţară unde acest lucru s-a făcut printr-o revoluţie sângeroasă. Germania a fost reunificată, iar foştii sateliţi ai Moscovei au început tranziţia spre economia de piaţă. Partidele comuniste din vest au decăzut, iar regimurile de extrema stângă din lumea a treia s-au transformat in simple dictaturi, fiind lipsite de suportul sovietic.

China şi Vietnamul au luat măsuri de reformă, devenind economii mixte, deşi conduse de partide comuniste. Cuba a ramas o ţară socialistă, dar după retragerea lui Fidel Castro de la conducere au fost luate o serie de decizii spre o mai mare deschidere internaţională. Singura ţară cu adevărat comunistă din prezent este Coreea de Nord, condusă de o dinastie în care mai mulţi autocraţi au avut un conflict deschis cu occidentul, având acum şi tehnologie nucleară.

Partidele social-democrate au o reprezentare puternică, atât în statele fost-comuniste, cât şi în cele occidentale. Multe măsuri propuse de comunişti au fost implementare şi adoptate de restul partidelor în întreaga lume. În America de Sud (în special Venezuela şi Bolivia) persistă lideri socialişti anti-americani, simpatizanţi ai idelor marxiste.

Deşi eşecul economic al experimentelor comuniste este larg acceptat, atât în rândul economiştilor cât şi al publicului, iar ororile comise în ţările comuniste sunt acum cunoscute, persistă nostlagia faţă de acest sistem (în rândul unora din cei care au trăit în cadrul său), precum şi iluzia că ar putea fi resuscitat sub o alta formă modernă, care să evite greşelile trecutului. Criza financiară începută în 2008 a readus la viaţă numeroase grupuri de stânga în întreaga lume, iar simpatia pentru soluţii etatiste este în creştere, în special în rândul tinerilor care nu au trăit în perioada Războiului Rece.

3

One Response

  1. Sergiu.
    7 Februarie 2013

Write a response