Post-liberalism, post-socialism, post-industrialism

Istoria a inceput recent. Desi omul, intr-o forma apropiata de cea actuala, exista de cateva milioane de ani, pentru noi istoria a inceput de vreo 300 de ani. A inceput odata cu epoca industriala, cu primele ateliere din Anglia care foloseau puterea aburului. Pana atunci sensul istoriei nu era clar; epoca feudala europeana nu prevestea o continuare glorioasa, putea oricand sa degenereze in barbarie. In plus, istoria incepe pentru noi intr-un mod subiectiv: pana acum trei secole, aveam 99,9% sanse sa fim niste tarani analfabeti sau sclavi pe mosia cuiva, deci accesul la cunoastere era total restrictionat si nu luam parte la crearea istoriei (cel putin nu ca indivizi, poate intr-o mica masura ca gloata). Acum, evolutia omenirii este clara si (sa speram) ireversibila.

Revolutia burgheza a insemnat abolirea feudalismului, pierderea puterii de catre aristocratii proprietari de pamanturi si venirea la putere a unui noi grup social, proprietarii industriali. Industrializarea a insemnat o urbanizare masiva, miliarde de tarani au devenit muncitori si au venit la oras (sau localitatile lor au devenit orase). Evident, educatia si conditiile de trai s-au imbunatatit, dar nu dintr-un gest altruist al noilor conducatori ci dintr-o necesitate practica: un muncitor calificat, sanatos si multumit era mult mai productiv si aducea un profit mai mare. Imperativul numarul unu a fost (si este) banul.

Noua clasa formata (numita de marxisti “proletariat”) avea nevoie de reprezentare politica; asa a aparut socialismul, in ideea ca liderii lumii noi sa fie cei care muncesc si nu cei care detin fabricile. In ultimii 150 de ani, scena politica a avut trei mari orientari: consevatorismul (aparator al marilor proprietari, aproape disparut acum, fiind inlocuit de crestin-democrati, populari sau republicani), liberalismul (reprezentand patronii din industrie, liber-profesionistii, “gulerele albe”) si miscarile de stanga care reprezentau muncitorii – “gulerele albastre”: comunismul, socialismul, social-democratia.

Ultimul secol a insemnat in mare masura lupta intre stanga si dreapta, intre (neo)liberalism si diferite tipuri de socialism. Istoria s-a scris din perspectiva unui conflict intre clase. Intre timp insa s-a intamplat ceva. Ceva ce schimba total datele problemei. S-a schimbat paradigma.

Atat liberalismul cat si socialismul sunt ideologii care apartin paradigmei industriale; aceste filosofii politice sunt facute pentru o lume in care majoritatea populatiei munceste in industrie, deserveste industria sau detine industria. Dar industria, in sensul ei clasic, incepe sa dispara. Miscarea are loc incet dar sigur si se accelereaza. Primul semn a aparut in anii ’50 ai secolului tercut, cand in Statele Unite, cea mai dezvoltata tara de pe glob, numarul angajatilor in sectorul serviciilor l-a depasit pe cel din industrie. Cei din perioada respectiva era prea prinsi in intrigile razboiului rece pentru a observa aceasta mutatie. Dar cativa sociologi, politologi si futurologi au inteles care e trendul; printre primii a fost Alvin Tofler, o personalitate care mi-a influentat si mie foarte mult gandirea inca din adolescenta, de la primele lecturi “serioase” in domeniul politico-economic.

Azi, in toate statele dezvoltate, industria a ramas cu mult in urma serviciilor ca numar de angajati si valoare produsa. “Muncitorul la banda”, prototipul preferat inca de pe vremea lui Ford al celor care vedeau lumea in alb si negru, ca o lupta intre doua clase, incepe sa dispara. Automatizarea industriei a generat conditii mult mai bune de munca, o diversificare mult mai mare a produselor si o crestere a nivelului de cunostinte pe care un muncitor trebuie sa le aiba. Incepe sa se puna un accent tot mai mare pe creativitate si inteligenta, slujbele de rutina cu operatii repetitive au fost aproape total inlocuite de roboti industriali. Retineti: vorbim de natiuni dezvoltate, in celelate exista destule “sweat shops” unde inca se lucreaza in semi-sclavie, dar trendul este acelasi peste tot.

Sindicatele au o mare problema: cand muncitorii au roluri foarte variate, implicit si interesele lor devin diferite, astfel ca e greu sa se coaguleze idei comune pe care sa le sustina cu totii. Angajatii din servicii, mai ales cei cu pregatire superioara (care sunt tot mai numerosi) nu au mare nevoie de un sindicat care sa-i reprezinte, deoarece nu sunt usor inlocuibili, concedierea lor fiind costisitoare pentru firma si deci isi pot negocia singuri conditii bune de munca.

Patronatele s-au schimbate si ele foarte mult; proprietarul burghez, gras si cu joben, care isi trata angajatii cu dispret, a fost inlocuit de sisteme corporatiste complicate de management; interesul financiar ramane acelasi (maximizarea profitului) dar linia de demarcatie intre “exploatator” si “exploatati” e tot mai greu de tras.

Doctrinele clasice sunt clar depasite, iar partidele de tip catch-all sunt populiste si nu reprezinta o solutie pentru noua configuratie a economiei globale. Nici liberalismul si nici socialismul, in sensul lor clasic, nu au gasit raspunsuri adecvate pentru lumea de azi. E nevoie de noi abordari, de noi doctrine, nu doar de adaptari ale celor vechi. Nici neo-liberalismul si nici “a treia cale” social-democrata nu si-au atins obiectivele. E nevoie de o ideologie care sa cuprinda nevoia de libertate individuala, democratia participativa, progresul social, protectia drepturilor omului, asigurarea nevoilor fundamentale ale fiintei umane, rationalismul, protejarea climei, sprijinirea spiritului antreprenorial, globalizarea…

Cum se va ajunge la un asemenea sistem? Vor evolua partidele actuale? Vor apare altele noi? Va fi nevoie de o revolutie sau va exista o tranzitie pasnica? Exista vreun model pentru aceasta noua forma de organizare? Poate socialismul libertarian?…

3

4 Responses

  1. Logosfera
    22 Octombrie 2009
  2. l'Avant-garde
    22 Octombrie 2009
  3. Adrian
    23 Octombrie 2009
  4. l'Avant-garde
    27 Octombrie 2009

Write a response